Cimitirele îmi par un fel de grădini melancolice care șoptesc despre viitor. Nu sînt o persoană morbidă, vă dau cuvîntul meu de onoare, dar vă mărturisesc că o plimbare tomnatică prin cimitirul parizian Père Lachaise, de pildă, adaugă complexitate alchimiei prin care ființa mea metabolizează realitatea. S-ar spune că într-un cimitir lucrurile nu se schimbă niciodată. Și totuși, timpul trece chiar și aici, în locul în care totul se termină. Mulți zic că cimitirul este dovada că toți sîntem trecători. Alții zic că, dimpotrivă, e dovada că ceva din noi – memoria ? sufletul ? - rămîne, totuși.
Mi-amintesc : în 1995 sau 1996, cînd am mers pentru prima dată la Père Lachaise, pe piatra tombală pe care stă scris simplu ”Simone Signoret / Yves Montand”, fără ani, fără epitafuri, fără calități, fără etichete, am văzut pachete de țigări și flori veștede. Un îngrijitor care mătura frunzele pe-acolo mi-a spus că vin în fiecare zi fani ai lui Yves Montand, dar mai ales femei de o anumită vîrstă pe care îngrijitorul le bănuia că ar fi îndrăgostite încă de el, și îi lasă la mormînt o floare și un pachet de țigări dintre cele care îi plăceau atît de mult artistului. Una, mai ales, misterioasă cu totul, învăluită în doliu după atîția ani (Montand a murit în 1991), venea în fiecare dimineață și lăsa o floare și un pachet de Gauloises. Îngrijitorul m-a asigurat că nu este Carol Amiel, tînăra sa văduvă, și s-a depărtat dînd din mătura de nuiele rîzînd înfundat: ”Nu știu ce părere are Simone despre toate astea”. Ah, da, mi-am amintit imediat, și Simone e aici. M-am întors atunci spre mormînt și am șoptit ca și cum aș fi vrut să mă audă doar ei doi: ”Entre Simone Signoret et Marilyn Monroe je n'hésite pas: Simone pour toujours !” Prietenii știu de ce...
Am revenit zilele trecute, după aproape 20 de ani, pe aleile cimitirului și iată-mă în fața pietrei ”Simone Signoret / Yves Montand”. Fără ani, fără epitafuri, fără calități, fără etichete. Doar cele două nume. Chiar nu mai e nevoie de nimic altceva. Doar că, prima impresie a fost de o intensă tristețe. Pe piatră, nici o floare, nici un pachet de țigări, nici un semn de la fani. Cu o strîngere de inimă, am înțeles pe loc : în acești ultimi 20 de ani au murit și acei fani care umpleau sala Olympia să-l asculte, care mergeau la cinema să-i vadă premierele, care mergeau la teatru să-l vadă pe scenă. Chiar și cei care, la începutul anilor 80, erau gata să-l aleagă președinele Franței au murit probabil. Da, da, sub efectul Ronald Reagan, prin 1981 – 1984, cînd abia fusese ales Mitterand, sondajele arătau că peste 30% dintre francezi ar fi fost dispuși să-l voteze pe Yves Montand președinte.
S-a dus cu adevărat epoca în care o sală de 2000 de oameni se umplea zi de zi vreme de o săptămînă ca să asculte un cîntăreț și atît. Fără trupe de dansatori care fac ca toți dracii, fără band care strălucește (acompaniamentul era în spatele unei cortine transparente și muzicienii care acompaniau se puteau vedea doar spre sfîrșitul spectacolului spre a fi aplaudați), fără scenografii, fără pirotehnii, doar un microfon în mijlocul scenei peste care se concentra un spot de lumină. Artistul, îmbrăcat în pantaloni negri și cămașă simplă, albă ori neagră, cînta și vorbea cu publicul. Atît. Nu dansa, nu alerga pe scenă dintr-o parte în alta, nu îndemna publicul să cînte ori să aplaude (”Nu vă aud ! Mai tare! Te iubesc, Parisule !”). Poate, doar, cîteva gesturi mai degrabă actoricești, de minimă pantomimă, dar nu mai mult. Doar voce, melodie și poezie și întreaga sală fremăta, aplauda ardent, era pur și simplu luată pe sus. Muzica era fermecătoare, iar versurile erau poezie curată. Acum, muzica e repetitivă și idiotizantă, iar versurile par a fi anume făcute pentru cretini. Pe lîngă marii șansonetiști, actualii soliști sînt un fel de bufoni zgomotoși. Acea vreme s-a dus. Și acei spectatori s-au dus. Rămîn, doar, mormintele marilor artiști care se încăpățînează să specifice doar numele lor. Atîta vreme cît e de-ajuns ca pe aceste morminte să fie înscris doar un nume și orice om ai cărui ochi cad pe acea piatră simte brusc o emoție, încă mai avem o șansă. Cînd se vor plimba oameni prin Père Lachaise care vor da de piatra pe care scrie ”Yves Montand” și vor întreba cine a fost Yves Montand, chiar că sîntem pierduți. Vai, timpurile acestea nu sînt departe ! Cimitirul vorbește despre viitor.
Nota redacţiei: Întrucât apropierea campaniei electorale a transformat secţiunea de comentarii într-o platformă de propagandă politică, forumul va fi blocat până după alegerile prezidenţiale. Cei care doresc să îi transmită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la adresa online@evz.ro. Vă mulţumim pentru înţelegere.
Recomandările noastre
