Sursa: EVZ Mulți clovni aflați în prezență obligatorie, adică cei care ne conduc, mulți spectatori, români bucuroși de Sărbătoarea țării lor, și milioane dintre noi așezați în fața televizoarelor, am fost cei care am urmărit evenimentul sub semnul multor sentimente diferite, doar unul singur comun tuturor: emoția pe care parada militară de 1 Decembrie o trezește în orice român, oricât de cinic și stăpân pe sine s-ar afla el.
Nu am făcut nici eu excepție, ca în toți anii, am urmărit imaginile de la parada de 1 Decembrie. Este țara mea, îi știu binișor istoria, o parte din ea am și trăit-o intens, viața mea este împărțită în doua jumătăți aproape egale. Prima, cea marcată de umilințele și lipsurile inumane la care eram supuși de un regim scelerat, care ne spunea schizoid că trăim în „Epoca de Aur”. A doua, cea de după 22 Decembrie 1989, o zbatere pentru a ieși dintr-o clisă în care picioarele ne par prinse pentru totdeauna și în care tot ceea ce s-a schimbat în bine, ține doar de efortul individual al cetățenilor, de realizările lor personale, fără vreo legătură cu vreun merit al celor care ne conduc, ba chiar în ciuda preocupărilor lor.
Revenind, la parada militară din anul acesta, au putut fi văzuți mărșăluind în pas de defilare peste 2000 de militari români și străini. Printre ei, am văzut un ostaș român, îmbrăcat în ținută militară, aflat într-un scaun de invalid, împins de camarazii săi, veterani ai războaielor la care au participat. Îl respect cu plecăciune, pe el, pe cei care nu s-au mai întors acasă și pe toți cei care și-au riscat viețile, cu ecusonul tricolor cusut pe uniforme. Este ceea ce m-a impresionat până la lacrimi, dar mi-a și adus aminte de un text de sertar, scris de mine acum 12 ani, în aceeași zi a anului, cea de 1 Decembrie:
Primul impuls, pe care l-am avut de dimineață, a fost să ne uităm, eu și fetița mea, Theodora, la parada militară. Un bun prilej, mă gândeam eu, să-i povestesc câteva chestii care țin de istoria țării și de istoria familiei ei. Să-i spun de Războiul de Independență, în care au pierit doi stră-străbunici de-ai ei, de Marele Război, în care au căzut trei frați de-ai străbunicilor ei, nume albite de vreme pe monumentul din satul de unde ne tragem, de bărbații din linia bunicilor ei, veterani care s-au dus la cele veșnice însemnați de răni ce le aminteau, la frig și la umezeală, de grozăviile pe care le trecuseră.
Ne puteți urmări și pe Google News
Să-i povestesc cum, când eram eu mic, își aminteau fără de nicio urmă deșartă, doar simplu și firesc, cum ei și moșii lor se duceau să țină piept, pentru Dumnezeu și Rege, pentru bucățile lor de ogor, pentru viile și pentru animalele din bătătură. Și câte n-aș mai fi avut să-i povestesc? Multe, și toate în măsură s-o clădească și s-o identifice în proprii ei ochișori. Cum, însă, eu n-am obiceiul s-o mint niciodată, iar ea are obiceiul să pună niște întrebări uluitor de esențiale, am renunțat!
Altminteri, dacă ne-am fi uitat la televizor, ar fi trebuit să-i explic cinstit cine sunt cei pe care ea îi vede pe ecran. „Personaje dezarticulate, într-o piesă absurdă de teatru cu marionete, iubita lui tata!”, i-aș fi răspuns, pentru că, repet, n-o mint niciodată. „Băieții ăia frumoși, îmbrăcați în uniforme militare, sunt niște flăcăi care, acum când te uiți tu încântată, se gândesc cum să facă, să dea ceva șefilor lor, șpagă îi zice, fata tatei, ca să fie trimiși să moară pe niște câmpuri de bătaie străine, să-și riște pe aiurea viața, ca să poată trimite niște bani, în plus, familiilor lor.
Domnul ăla, cu aspect încruntat-preocupat(Gabriel Oprea), care mimează un aer mussolinian de muzeu de figuri de ceară, este ministrul băieților cei frumoși, distins ca militar în numerotarea lenjeriilor cazone, doamna aceea blonduță, este o…, dar aici m-aș fi oprit la timp, pentru că încă nu cunoaște cuvântul și, parcă, este cam devreme să-l știe, iar domnul acela caraghios, cu aer de clovn trist într-o mahmureală descompusă(Traian Băsescu), este comandantul tuturor celor pe care îi vezi tu la televizor și nu numai.”
De aici, cum ar fi și firesc, ar fi urmat alte întrebări, alte explicații, repet din nou, cinstite, pentru că eu n-o mint! N-o mint, dar nici nu vreau să-i stric copilăria, să-i pierd, tocmai eu, tăticul ei, inocența. Drept care, ea s-a jucat cu păpușile ei, mama ei a trebăluit prin casă, iar eu m-am gândit cu tristețe, că n-am putut să-i povestesc fetiței mele iubite, cum și cât de româncuță este.
Revin la zi, doar pentru a mai arăta că dintotdeauna, uneori poate fără să fiu conștient de asta, cel mai puternic gând al meu în Zilele Naționale - unul mai puternic decât scârba pe care mi-o provoacă „oficialitățile” prezente ca păduchele în frunte - s-a îndreptat către cei care și-au dat viața pentru țara asta. Fie ostași căzuți în războaie, fie morți în torturile închisorilor comuniste, pentru vina de a fi români de frunte, fie vânați ca sălbăticiunile prin munți de bandele securiste, pentru că nu au acceptat lăsarea întunericului, fie în decembrie 1989, pentru că au crezut că de ei depinde ridicarea întunericului.
Nu știu ce și cum cu Judecata și Vrerea lui Dumnezeu, este infinit peste putințele mele de cunoaștere, dar nădăjduiesc din suflet că toți aceștia se află lângă Tată. Îl rog însă ca indiferent de păcatele lor lumești, să fie așezați la loculul cuvenit, acela rezervat martirilor neamului.
Recomandările noastre
