În „Memorii”, Eliade confirmă cumva: „…cartea a avut destul succes, mai ales printre tineri. Într-un anumit sens, Oceanografie inaugura un nou tip de eseu în literatura românească – proză personală, neglijent și rapid scrisă, eliberată de interdicțiile și inhibițiile academice. Cartea amintea de Nae Ionescu și de Eugenio d’Ors și anticipa proza filozofică și eseistică din preajma celui de-al doilea război mondial, cînd autori ca Gabriel Marcel sau Jean Paul Sartre nu șovăiau să filozofeze plecînd de la întîmplări personale, de le evenimente cotidiene”. „Oceanografie” tratează în formule restrînse diverse teme întîlnite de Eliade pe străzile vieții lui de pînă atunci: femei, cinematograf, romane, atitudini, fericire, moarte, modă etc. Uneori, atacă teme morale serioase, precum prietenia sau iubirea, dar o face colocvial și accesibil. În Prefața la ediția din 1934, Eliade spune că este o carte „improvizată, febrilă, dramatică” ce conține „ o serie de divagații care v-ar interesa” și cere cititorului „luciditate simpatetică”. Cartea conține texte publicate anterior de Eliade în presa vremii și autorul a vrut să păstreze cadența gîndului provocat rapid și pus pe hîrtie doar pentru a străluci o zi ori o săptămînă. Așadar, miza acestei cărți este prospețimea ei. Tocmai de aceea este foarte interesant de văzut dacă, în 2018, cartea mai rezistă.

Contextul nu este favorabil acestei cărțulii. Eliade a devenit un autor canonic, un mit cultural, un „nemuritor”, iar soclul pe care stă statuia lui în cultura noastră nu este neapărat literar. Anvergura gîndirii și operei lui în materia istoriei și fenomenologiei religiilor este cea care i-a adus celebritatea în lume și l-a plasat printre cei mari în cultura noastră. Impactul său asupra studiului religiilor este enorm. Capacitatea sa extraordinară de a aduna, în spirit renascentist, diferite teorii din domenii colaterale pentru a le lega într-o unică teorie cu privire la gîndirea religioasă, legătura stabilită de el între religie și antropologie prin intermediul mecanismelor psihicului colectiv și, nu în ultimul rînd, lansajul său în religiile Indiei și în alchimie, constituie și astăzi fundamentele unei întregi discipline academice, în mare parte de el inventată. În literatură, însă, impactul prozelor sale este mai mic, deloc pe măsura ambițiilor sale. Mă întreb dacă nuvele precum „Nopți la Serampore” ori „Șarpele” ori „Secretul doctorului Honigberger” ar mai fi interesat pe cineva la un veac după ce au fost scrise, de n-ar fi fost un savant de măreția lui Eliade autorul lor. Cred că nici „Maitreyi” nu ar fi prezentat vreun interes deosebit, dacă nu ar fi fost vorba despre Eliade și, risc mai mult, cred că nici un editor din ziua de azi nu ar primi spre tipărire „Nopți de Sînziene”, dacă ar fi adusă la editură de un anonim. Într-un cuvînt, proza lui Eliade este prăfuită și suscită interes numai pentru că e autorul este cine este.

Așadar, opera lui academică este, deja, clasică, în Panteon, iar literatura lui este cam datată. Între aceste două dimensiuni ale posterității sale cade eseul de tip „Oceanografie”. Îndrăznesc să spun că soarta acestei cărțulii, acum se joacă. Ediția din 1991 a avut succes pentru că atunci lumea cumpăra orice de Eliade, căci nevoia de a-l cunoaște era imensă. Sînt curios să aud cum merge „Oceanografie” acum. În acest caz, eu țin cu cartea, nu cu timpurile.

Și totuși, dintre cărțile de tinerețe ale lui Mircea Eliade, nu știu bine de ce, cea mai dragă îmi este „Șantier”, subintitulată de autor, „roman indirect”. Împărțită în trei caiete plus un intermezzo, cartea este puternic autobiografică, aproape un jurnal, acoperind o bună parte din perioada „indiană” a vieții lui Eliade, mai precis cea cuprinsă între ianuarie 1929 – noiembrie 1931.

Cartea a fost publicată în 1935. Autorul avea 28 de ani. Era, deja, celebru, mai ales după succesul romanului „Maitreyi”, apărut cu doi ani înainte. Eliade publicase deja patru romane în afară de „Maitreyi” („Isabel și apele diavolului” în 1930, „Lumina ce se stinge” și „Întoarcerea din Rai” în 1934, „Huliganii” în 1935) și două volume de eseuri ușurele, în fapt culegeri de articole răspîndite prin presa vremii („Solilocvii” în 1932 și „Oceanografie” în 1934). Încă de la apariție, „Șantier” a plăcut cititorilor datorită prospețimii, autenticității, simplității și francheții care se simt în fiecare rînd. În cuvîntul introductiv la prima ediție, autorul explică cum a procedat. A lucrat direct pe propriul jurnal, eliminînd, pe de o parte, pasajele care trecuseră în alte cărți (mai ales în „Maitreyi”, desigur), dar și pasajele în care discută ori meditează asupra unor chestiuni de filozofie, istorie a religiilor ori filologie. De asemenea, a eliminat o bună parte din pasajele referitoare la politică și geografie, ca și pe cele prea locale și prea exotice – descrieri, cele mai multe, ale locurilor și oamenilor. Cele ce au rămas, adică epică pură, informație portretistică și comentariu emoțional minimal, compun „Șantierul”. Eliade proclamă: „Nu înțeleg de ce ar fi roman o carte în care se descrie o boală, o meserie oarecare sau o cocotă și n-ar fi tot atît de roman o carte în care s-ar descrie lupta unui om viu cu propriile sale gînduri sau viața unui om între cărți și vise. Descrierea fazelor unui cancer nu e întru nimic mai justificată, din punctul de vedere al realității sale, decît descrierea fazelor unei cunoașteri oarecare, de pildă învățarea unei limbi străine sau a agriculturii sau a matematicilor. De ce analiza sufletească a unei cocote ar fi mai interesantă decît transcrierea justă a dramei lăuntrice a unui matematician sau metafizician…În viață nu se întîmplă numai amoruri, căsătorii sau adultere; se întîmplă și ratări, entuziasme, filozofii, morți sufletești, aventuri fantastice. Orice e viu se poate transforma în epic. Orice a fost trăit sau ar putea fi trăit.” Autorul, însă, precizează imediat că „Șantier” este un roman atipic. El îi spune „indirect” deoarece toate evenimentele ori personajele descrise se învîrt, epicentric, în jurul lui. „Toate pornesc de la mine, de la voința mea de a cunoaște , păstra sau respinge oamenii”.

„Șantier” nu este, totuși, un roman. Nu-mi pot da seama exact cît de mult diminuează statutul de roman adăugarea adjectivului „indirect” – mă depășește această scolastică. Îmi place „Șantier” pentru că este exact ceea ce titlul anunță: un produs în plin proces de realizare, ceva ce în engleză s-ar numi „in the making”. Avem adunate, curățate și pregătite, elementele pentru altceva. Un roman, poate. Factual, peste decenii, s-au dovedit a fi elementele care au construit „Memoriile” lui Eliade. Dar „Șantierul” are ceva de șantier. Zgomotul șantierului este o tăcere acaparantă în „Șantier”. E tăcerea camerei de lucru cînd se scrie romanul. Tocmai această stare de așteptare care se simte printre rînduri, această stare de ordonare a amintirilor înaintea asamblării în altceva, mă seduce. Gîndurile, faptele, personajele astfel prezentate, eboșate și pline doar de intenții, mi se par foarte atractive pentru că este, imediat, mult loc și pentru mine, cititorul.

Iată, de pildă, o vorbă pe care i-o spune un anume Van Manen, tibetanist, fost teozof, băutor de whiskey și iubitor de India: „Dragă Eliade, inteligența nu se măsoară după adîncimea cu care descoperi și disociezi adevărul de minciună, ci după perspicacitatea cu care poți salva un adevăr compromis”. Cîte nu se pot construi într-un șantier cu un asemenea element?