Bunicul, cu un har rar întâlnit, îi povestea copilului o scenă din război, protagonist fiind tatăl lui. Și era o poveste cu suspans, ba l-au prins nemții, ba rușii, ba a căzut o bucată din tranșee peste el, ba și-a pierdut pușca, ba a găsit-o, ba a rămas fără gloanțe, ba fără apă, ba fără mâncare. Băiatul era fascinat, doar că îl întrerupea des cu întrebări precum: ce-s nemții?, ce-s rușii?, ce-i tranșeea? și altele, cum pun copiii. Omul, la explicații, intra în detalii. La un moment dat, unul dintre tinerii din spate îl bate ușor pe umăr pe povestitor: „Domnu’ nu vreți să spuneți cum s-a terminat, dacă a scăpat, că și așa am mers o stație în plus?”. Și, către copil: „Nu te supăra, bine?” Bunicul îi spune că s-a terminat cu bine, că a scăpat și a ajuns acasă. După ce tinerii au coborât, băiețelul i-a spus: „ar trebui să te faci povestitor de autobuz, să distrezi lumea. Că mulți oameni par plictisiți sau supărați”. Puțin mai în față, un băiețel, nu cred că avea 5 ani, către mama lui, care-și căuta cheile în poșetă:

-Există o lume fără chei și lacăte?

-Nu cred.

-De ce?

-Pentru că oamenii fură.

-De ce fură?

-Pentru că sunt săraci.

-De ce nu face Dumnezeu o lume numai cu oameni bogați, să nu mai fure?

-Nu știu.

-Dar s-ar putea?

-Nu. -Ce păcat!

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.