„Eu sunt pescar-pensionar. Nu e vorba de peşte. E vorba de plictiseală. Dacă ai avea o ocupaţie, ceva, ar trece timpul altfel”, spune bărbatul de pe malul apei.

Uneori, nici la pescuit nu e mare agitaţie, dacă peştele nu muşcă, aşa că se mulţumeşte să-şi omoare orele: „De muncă nu-i, n-ai ce face. O cutie, două de bere, stai şi pierzi timpul. De muncă aş munci, da’ nu găseşti. Nici paznic: nu nene, eşti prea bătrân, stai acasă. Stau, ce dracu să fac”, zice omul înciudat.

Are 61 de ani, dar pare mai bătrân, în ciuda pălăriei tinereşti de cercetaş şi a pantalonilor de camuflaj. Ochii de-abia i se văd din spatele ridurilor groase. Şi-a păstrat însă o oarecare voioşie, iar picioarele desculţe îi atârnă jucăuş deasupra apei.

Pescarul nostalgic

„La balta privată e un milion, pentru cine are bani. Aşa, cu un milion, îl iau din piaţă, gata prins”, îşi explică el raţionamentul de a veni pe Dâmboviţa. Spune însă că nu mănâncă niciodată peştii pe care îi prinde aici: pe unii îi aruncă înapoi în apă, pe alţii îi dă vecinului, „să facă şi el de o frigare”. „De fapt, eu nu prea mănânc peşte, nici nu-mi place. Nevastă-mea făcea o mămăligă, cu peşte la cuptor. Am încercat şi eu, da nu prea iese”.

Are doi clopoţei argintii legaţi de aţa de la undiţă. Dacă un peşte ar trage, ar începe să sune. Dar cum vieţuitoarele din adâncuri nu se prea  înghesuie, e linişte. Lângă el, un radio mic, cu rotiţă, îi mai alungă urâtul: „Dă ştirile acu”, zice omul cu ochii pironiţi în apă. „E în franceză (de fapt, germană). A murit Geasol Johnson ăla (Michael Jackson - n.n.). Asta zice”.

Când locuia în Moldova, era altă viaţă: "Era purcelu’, căţelu’, o găinuşă, o gâscă. La ţară pui un cireş, pui o floare. Da’ dacă stai la bloc, unde să pui, pe acoperiş?”, rememorează el zilele bune.

Pescuitul nu este numai pentru bărbaţi. Mărioara pescuieşte de când era copil, de la 10-11 ani, când se ducea cu verii ei pe malul Uzului. Acum, la 65 de ani, a schimbat Uzul cu Dâmboviţa. Are o şapcă de băiat trasă pe frunte, iar părul împletit într-o coadă îi iese de sub şapcă pe la spate.

Pentru ea „acasă” nu este un loc prea plăcut: „Îs pensionară şi ce dracu’ să fac acasă. Bani n-am, mai îmi pierd timpul pe aici, mai stau la aer, mai văd oamenii. Mă distrez. Să stau pe bancă aşa, nu pot. Să vină hodorogii şi să mă întrebe: Ce faci? Ai casă? Ai pensie? Da’ copii ai?”.

Pescarul nonconformist

Mărioara nu se fereşte să spună că mănâncă peştele din Dâmboviţa: „Am prins alaltăieri un biban, uite-aşa, de 600 de grame. L-am făcut imediat saramură. Păi cum să nu fie bun? Ce să fac? Să stau ca alte babe la uşa magazinelor, cu băţu-n mână, cu batic? Eu nu pot să fac aşa, nu pot. Tre să ai tupeu, să ai îndrăzneală”. Iar dacă prinde numai peşti firavi, tot e bine: din şapte-opt face o ciorbă cu zarzavat. 

Nu se teme că peştele ar putea fi bolnav: „Care apă nu-i murdară? Numai la munte mai e apă curată, că în rest în tot locu’ e mizerie. Mai mult curaj am să mănânc peşte din apa asta, aşa cum e, decât peşte oceanic. Îs vapoare în mare şi oceane, vapoare care au eşuat şi au fost încărcate cu tot felul de reziduuri”.

În afară de pescuit, îşi mai alungă plictiseala cu cele două pisici pe care le-a luat de pe stradă. „Am un cocoş şi o găină”, adaugă femeia. Mărioara stă la bloc, în Crângaşi, într-o garsonieră, iar orătăniile şi le ţine pe balcon: „Cocoşul îmi cântă dimineaţa, toţi vecinii îl iubesc”, povesteşte ea despre neobişnuitul ceas deşteptător.

Nea Nicu foloseşte şi el pescuitul ca să iasă din casă şi să vadă apa: “Pentru mine ăsta e un pretext, ca să ies să stau aşa singur, să nu mă supere nimeni şi să mai prind câte un peşte. Unii pensionari joacă table, eu pescuiesc. De multe ori nici nu desfac undiţa. O iau să fie. Ies să mă plimb. Iar dacă nu prind peşte, tot câştig plimbarea şi natura. Îmi face bine treaba asta”.

La pescuit, nu prea are noroc: mai prinde din când în când câte unul rătăcit, dar niciodată mai mare de 150 de grame: „Am prins unul mare, cred că avea un kil jumate, da n-am putut să-l scot”, îşi aminteşte bătrânul de 70 de ani.   Peştele prins dimineaţa în Dâmboviţa ajunge seara în farfurie: "Nu ne-a recomandat Tăriceanu când era ministru să învăţăm să prindem peşte ca să supravieţuim, să nu murim de foame?”, râde el.

Speră ca municipalitatea să cureţe şi să amenajeze râul din Capitală astfel încât să poată să vină şi el să pescuiască în condiţii decente. Deocamdată, crede că peştele nu prea trage deoarece apa e poluată: „Când era mai limpede trăgeau. Da’ eu mă mulţumesc şi cu 5-6 peşti. Peştele e bun, e curat”.

Pescarul filozof

Lui Jean îi place să vorbească singur când pescuieşte. Uneori se mai roagă de câte „o javră de peşte” să muşte, dar cel mai mult îi place să discute despre istorie şi despre Napoleon: totuşi „orice dictatură e dictatură”, spune omul.

Însă nici vremurile de acum nu îi sunt pe plac. Spune că e apatrid şi e nemulţumit că „nu mai sunt lame bune de bărbierit. Te bărbiereşti de câteva ori, iar în oraş la frizerie tot lame bagă, nu mai folosesc brici”. De fapt, „omul n-a descoperit nimic, a copiat din natură”, crede el.

Jean spune că e puturos din fire şi că nu s-a ocupat cu nimic toată viaţa, dar se consideră un fel de autodidact: „Eu am învăţat să scriu şi să citesc singur. Din plăcerea de a şti. Fiecare se educă singur, dacă vrea. Aaa, ştiu şi eu să joc barbut, toate jocurile le-am făcut, da’ nu m-au pasionat”. Are un fiu de 25 de ani, plecat în America, dar s-a obişnuit cu singurătatea: „Omul se naşte singur şi moare singur”, filozofează pescarul.

Pe chei vine ca să nu rugineacă în casă: „Am bani, pot să-mi iau peşte când vreau, pot să-mi iau carne”, şi adaugă: „Sunt două tipuri mari de peşte: răpitori şi paşnici”.

Pentru Jean, apa mâloasă din Dâmboviţa, plină de alge şi de sticle de plastic, este curată: „Nu e murdară, e mai curată ca înainte. La Podul Vitan e murdară, este o apă de zici că e smoală topită”.

Nu trece mult timp şi prinde o roşioară. Mai are vreo doi-trei în traistă, însă nu vrea să-i numere: „Porumbeii nu se numără, că zboară”, explică pescarul. După nici două minute, undiţa începe din nou să se mişte, iar Jean ridică victorios încă o roşioară care se smuceşte disperată în toate părţile: „Nici nu se mai uită-ncoa. Îl îmbolnăvesc pe nenea ăla”, spune Jean despre pescarul de pe malul celălalt, mai puţin norocos. „Asta e ştiinţă. Orice lucru se face cu ştiinţă”.   E un moment bun ca omul să reia lecţia predată mai devreme: „Bibanul e răpitor, ştiuca, şalăul, rechinul. Deci peştii se împart în două categorii”.

La al cincilea peşte prins, e convins că tovarăşul de vizavi „n-o să doarmă la noapte”: „Ăla zice că mi-ai adus noroc. Da’ e fraier, nu ştie să prindă peşte”.