Interesul românilor din Canada pentru şcoala românească scade în fiecare an. Aceasta este constatarea subliniată de Corina Groza, singura profesoară de la şcoala în limba română din Ottawa. Emigrată în aprilie 1995, împreună cu soţul şi băiatul de 17 ani, aceasta se dedică de 10 ani activităţii de dascăl copiilor proveniţi din familii de români.

Corina Groza face un apel către românii din ţară şi din străinătate să contribuie cu manuale, cărţi pentru serbări şi alte materiale didactice despre România, prin intermediul cărora să continue să-i atragă pe copiii din Ottawa spre moştenirea românească.

EVZ: Sunteţi directoarea şcolii "Mihai Eminescu" din Ottawa. Ce v-a determinat să vă implicaţi în acest proiect? Cora Groza: Da, sunt directoarea şcolii româneşti din Ottawa. De fapt, „şcoala” este de fapt o singură clasă, cu elevi între 4 şi 14 ani, la care sunt unica profesoară, deci predau simultan pe mai multe nivele, ceea ce nu este tocmai uşor.

Este adevărat că am avut, pentru câţiva ani, două clase cu două profesoare, una pentru juniori, între 4–8 ani şi cealaltă pentru seniori, cu elevi între 9-14 ani. Eu predam la seniori pe vremea aceea şi era mult mai convenabil pentru toată lumea. Probabil vă întrebaţi de ce nu mai avem şi acum măcar cele două clase. Ei bine, pentru că nu mai avem copii suficienţi înscrişi. O clasă poate funcţiona numai dacă are un număr de 15 elevi înscrişi.

Pe an ce trece, părinţii copiilor români sunt tot mai puţin interesaţi în a-şi păstra moştenirea culturală a părinţilor şi bunicilor, limba şi tradiţiile. Ei, părinţii, devin din ce în ce mai obosiţi din cauza luptei zilnice pentru a-şi câştiga o viaţă mai bună. Există, de asemenea, competiţia cursurilor de balet, dansuri, muzică, înot, hockey, karate, care şi ele se ţin majoritate tot sâmbăta. De fapt, am uitat să vă spun că această şcoală românească funcţionează numai sâmbăta, între orele 9:30 – 12:00.

Eu predau la acestă şcoala de exact 10 ani şi o fac în primul rând pentru că este profesia pe care mi-am ales-o şi pentru care am învăţat şi am terminat o facultate, dar mai ales pentru că întotdeauna mi-a plăcut să predau, mi-a plăcut să lucrez cu copiii şi tineretul. Prin urmare, acum 10 ani când am început să umblu în Canada în căutarea unui serviciu, mi s-a oferit această oportunitate. Doamna care înfiinţase şcoala cu un an înainte şi-a găsit un alt job la Montreal şi s-a mutat acolo cu întreaga familie, iar eu am acceptat oferta.  

Cum s-a creat proiectul acestei şcoli? În Canada există două sisteme paralele de învăţământ, ambele finanţate de guvern: sistemul public şi sistemul catolic. O componentă a finanţării acestor sisteme este impozitul pe case: proprietarii sunt întrebaţi cărui sistem doresc să direcţioneze porţiunea din impozit. Doamna care s-a aflat înaintea mea a obţinut aprobările necesare de la Inspectoratul Şcolar Catolic pentru a înfiinţa o şcoală românească. Ea a anunţat toţi cunoscuţii pe care îi avea, a adunat 30 de elevi, a mai găsit o colegă cu care să predea împreună şi astfel s-a înfiinţat şcoala românească din Ottawa.

Cred că, de fapt, atunci a apărut şi ideea înfiinţării unui întreg program, subvenţionat de Guvernul Canadian. El cuprinde mai multe „şcoli” în care se predă în diverse limbi: portugheză, turcă, poloneză, croată, bulgară, cehă, maghiară, rusă, germană, italiană olandeză, mandarină, cantoneză, somaleză, swahili, punjabi. De atunci, acest program funcţionează, cu diverse variaţii, în funcţie de mărimea şcolilor, a numărului de clase pe care o şcoala le cuprinde.

Profesorii sunt plătiţi de Guvernul Canadian, nu foarte mult, dar marea majoritate o fac pur şi simplu din altruism şi din dorinţa de a transmite şi conaţionalilor de aici măcar ceva din moştenirea culturală a limbii şi culturii pe care le-au acumulat acasă. În cazul nostru, pentru a-i face şi pe copiii românilor de aici să înţeleagă care le sunt rădăcinile şi strămoşii.

Câţi elevi sunt înscrişi în acest moment? Acum avem numai 15 copii înscrişi, deci o singură clasă în care orele se ţin simultan pe mai multe nivele. Am avut şi timpuri mai bune, dar se pare că, de-a lungul anilor s-a stricat calitatea oamenilor, mă refer la părinţi. Ei au devenit din ce în ce mai dezinteresaţi de tradiţiile, limba şi cultura strămoşilor lor. M-am întrebat şi eu adeseori de ce s-a întâmplat acest lucru. Poate din cauza patriotismului forţat din anii comunismului, fiind forţat, a dus exact la efectele contrare. Poate oamenii nu realizează importanţa faptului de a transmite copiilor cine sunt şi de unde se trag.

Poate dimpotrivă, vor să uite acest lucru, în cadrul procesului de adaptare la noua societate care i-a adoptat. Poate, într-adevăr, lupta vieţii de zi cu zi este obositoare, astfel încât sâmbata, atât părinţii, cât şi copiii, preferă să se odihnească. Probabil că ar putea fi găsite multe alte explicaţii. Dar numărul elevilor de la şcoala românească se împuţinează pe an ce trece.

Care sunt cursurile pe care le cuprindeţi în programă? Programa şcolii cuprinde numai ore de învăţare a limbii, literatură, gramatică, puţina istorie şi puţina geografie. Restul disciplinelor se consideră că sunt asimilate la şcolile normale din timpul săptămânii. Eu întotdeauna am făcut şi câteva serbări şcolare pe an, cu ocazia Zilei României, de Moş Crăciun, 8 Martie şi o serbare de sfârşit de an. Părinţii au fost întotdeauna dornici să îşi vadă progeniturile într-un program.  Aveţi sprijin din partea Ministerului Educaţiei din România? Aş putea spune că nu prea. Am primit totuşi, acum 10 ani, prin intermediul Ambasadei României din Ottawa câteva abecedare. Iar acum vreo trei ani am mai primit, tot prin intermediul Ambasadei, câteva cărţi cu legende, despre floră, faună şi cosmos. Cam atât. Care sunt principalele nevoi ale acestei instituţii? Ne-ar fi bine venite nişte manuale mai noi, cărti pentru serbări, de exemplu cu piese de teatru pentru copii între 4–10 ani. Care este numărul de şcoli româneşti în Canada şi cât de importante sunt acestea la nivelul comunităţii de români? Ceea ce ştiu eu este că există o şcoală românească la Montreal şi una similară la Toronto, sub egida aceluiaşi program.

Cât de interesaţi sunt copiii de origine română să participe la aceste cursuri? Nu par a fi prea interesaţi, pentru motivele menţionate anterior.

Cum a reacţionat comunitatea de români din Ottawa la crearea acestei şcoli? Din păcate, în zilele noastre, comunitatea românească nu cred că reacţionează la nivelul aşteptărilor la ideea creării şi menţinerii acestei şcoli. Eu mă strădui din răsputeri să fac propagandă acestei şcoli. Împart afişe la toate picnicurile organizate în cadrul comunităţii româneşti de aici, pun afişe la magazinele cu produse europene unde se ştie că vin românii să-şi facă cumpărăturile. Am dat spre publicare anunţul pentru atragerea de noi elevi la cele două reviste ale comunităţii româneşti, „Capitala” şi „Ecouri”, la emisiunea de radio în limba română şi am cerut să se transmită anunţul şi în cele două biserici româneşti din oraş. Cu toate astea, părinţii nu par a fi foarte interesaţi.

Cum decurg relaţiile cu autorităţile locale, în ceea ce priveşte astfel de inţiative educative din partea comunităţilor de români? Autorităţile locale canadiene se pare că reacţionează foarte favorabil în menţinerea unui climat de multiculturalism, adică menţinerea culturii fiecărei comunităţi de aici şi integrarea în cadrul noii culturi a ţării adoptive. De aceea s-a înfiinţat şi acest program al Guvernului Canadiam, al „Limbilor internaţionale”.

Care sunt sursele financiare ale acestei şcoli? Inspectoratul Şcolar pune la dispoziţie localul şcolii unde funcţionăm, asigură încălzirea, curăţenia. De fapt, este finanţat de la bugetul de stat. Învăţământul nu este o problemă a guvernului canadian federal, ci fiecare provincie are un minister al învăţământului propriu.

Există taxe percepute pentru ca un părinte român pentru a-şi trimite copilul la această şcoală? Inspectoratul şcolar cere pentru fiecare copil suma de 10 dolari, o dată pe an, pentru cumpărarea de rechizite şcolare, care ajung tot la copii.

Care au fost motivele pentru care aţi plecat în Canada? Este o întrebare destul de dificilă, la care totuşi voi încerca să vă răspund prin a vă explica situaţia familiei noastre în momentul plecării de acolo. Soţul meu era de la terminarea facultăţii profesor la Facultatea Politehnică din Timişoara, Catedra de Calculatoare Eelectronice. În anul 1992 a fost ales, prin voturi absolut libere, Decan al facultăţii. În plus, lucra ca Director executiv la o companie privată. Eu la momentul acela eram secretară şefă la Facultatea de calculatoare. Avem un singur băiat. Şi cu toate salariile noastre adunate la un loc, trebuia să luăm împrumut de la CAR, pentru a ne putea permite un concediu de 2 săptămâni la Marea Neagră.

După ce am procedat în acest fel toată viaţa şi în speranţa unui viitor mai bun pentru copilul nostru, am decis să încercăm soluţia emigrarii. Se pare că Dumnezeu a fost alături de noi, ne-a ajutat şi ne-a mers bine aici. 

Cum a decurs acomodarea în noua societate? Nu ne-a fost uşor la început. În special mie, pentru că nu cunoşteam limba engleză. Am terminat Facultatea de Filologie din Timişoara, secţia română-franceză. Deşi am venit târziu, cu multă ambiţie am reuşit să mă acomodez noii societăţi, să învăţ limba engleză, să îmi găsesc şi serviciu, să mă integrez cât s-a putut de bine. Uneori a fost foarte greu. Eu am început prin a participa la toate cursurile de limbă engleza, de la 9:00 la 3:30 zilnic.

După care, simţind că tot nu stăpânesc limba suficient de bine pentru a obţine un servici aici, am continuat prin a face încă odată liceul în limba engleză. Desigur, nu tot liceul, deoarece mi s-a făcut o evaluare matură, cum o numesc ei aici, a studiilor dobândite până atunci în România şi îmi lipseau numai cursurile de limba engleză. Astfel, am început cu acele cursuri de engleză de clasa a IX-a, apoi a X-a, a XI-a şi a XII-a.

În plus, am mai luat din proprie iniţiativă şi câteva cursuri de calculatoare şi contabilitate pe calculator, pe care le-am considerat eu necesare obţinerii unui serviciu.

Nu mică mi-a fost bucuria când, la 50 de ani, am absolvit a doua oară liceul în limba engleză, cu diplomă de merit. După aceea, am găsit un

serviciu ca recepţionistă la o companie de curieri, unde nu mi-a fost deloc uşor, tot timpul fiind în contact numai cu companii şi secretare cu toate accentele de pe lume, pe care trebuia să le înţeleg pentru a putea transmite dispecerului unde trebuie duse pachetele. Mi-a venit foarte greu. Mai ales la început. Dar trebuia să trăim.

Apoi am găsit un job unde asamblam componente electronice la o companie foarte mare. Iniţial nu am vrut să lucrez acolo, fiind sub nivelul studiilor mele, dar prietenii m-au sfătuit să merg acolo pentru că numai aşa voi putea afla de alte posturi libere în cadrul companiei. Acestea se afişau numai în interiorul companiei. Şi aşa a şi fost. Până la urmă am reuşit să obţin un serviciu ca bibliotecară la această companie. Dar nici aici nu a fost să fie, deoarece în timp, compania şi-a desfiinţat aproape complet, toată producţia fiind mutată în China.

Acum predau două seri pe săptămână limba franceză la adulţi şi predau şi la această şcoală românească. În plus, băiatul s-a însurat cu o fată din România, pe care a adus-o aici. De curând, şi-au cumpărat o casă aproape de a noastră, iar eu gătesc pentru întreaga familie, toţi ceilalţi fiind ocupaţi cu serviciile. Deci pot zice că am suficientă activitate zilnică, mai ales dacă va veni şi un bebeluş, aşa cum sperăm să se întâmple într-un viitor nu prea îndepărtat.

Nici pentru soţul meu viaţa nu a fost uşoară la început. Din cauză că era super-calificat şi nu foarte tânăr, la început a găsit numai de posturi în care preda două seri pe săptămână la un colegiu. Locuiam pe vremea aceea în Toronto. Apoi, anul următor un fost coleg care lucra la Universitatea din Ottawa i-a oferit un contract de cercetare, aşa că ne-am mutat la Ottawa. După un an, a primit un contract să predea cursuri studenţilor de la Secţia de Calculatoare.

S-a afirmat ca un bun cadru didactic, apreciat atât de studenţi, cât şi de ceilalţi colegi profesori, aşa că în momentul de faţa este profesor titular la Facultatea de Calculatoare din Ottawa, participă la diverse conferinţe mondiale, este recunoscut pe plan internaţional şi suntem cu toţii foarte mulţumiţi. Între timp, la numai doi ani şi jumătate de la venirea noastră în Canada, ne-am cumpărat o casă la care mai avem puţin şi terminăm de plătit ipoteca la bancă.

Despre băiatul nostru ce să vă spun? Cred că lui i-a fost până la urmă cel mai uşor a se acomoda la noua viaţă, în primul rând pentru că era tânăr. Când am venit în Canada avea 17 ani. Înainte de ne gândi să ne mutăm în Canada se înscrisese la un liceu în limba engleză în Timişoara. Prin urmare, impedimentul limbii nu a fost o problemă pentru el. Nici pentru soţul meu de altfel, care cunoştea limba foarte bine, deoarece mai predase în limba engleză. Băiatul nostru a terminat liceul aici, apoi a mers la Facultatea de Business şi Administraţie din Ottawa, după care şi-a luat şi masteratul în acelaşi domeniu.

Care sunt cele mai mari reuşite ale dumneavoastră în Canada? Consider că o mare reuşită pentru sufletul şi ambiţia mea este faptul că de la a nu şti deloc engleza, când am venit în Canada, am reuşit să termin, pentru a doua oară liceul, în limba engleză şi cu diploma de merit şi onoare.

Aţi regretat decizia de a emigra? Nu am regretat niciodată decizia luată, dar trebuie să recunosc că am avut şi foarte mult noroc în viaţă. Nu pot să neg, de multe ori ne-am simţit înstrăinaţi, dezrădăcinaţi din mijocul ţării în care ne-am născut şi am crescut, a familiei şi a prietenilor care ne-au fost şi ne sunt încă apropiaţi.

Am avut şi zile grele, dar am avut şi mulţumiri. Deci, la bilanţul total, putem spune că nu regretăm decizia luată.

Care este mesajul dumneavoastră adresat românilor din Canada? Cred că poezia „Limba românească” a lui George Sion, pe care o cunoaşte oricine a studiat în România, transmite foarte explicit mesajul pe care aş dori şi eu să îl comunic românilor din Canada:

„Mult e dulce şi frumoasă Limba ce vorbim, Altă limbă armonioasă Ca ea nu găsim. ... Limba, ţara, vorbe sfinte La strămoşi era Ei ar plânge în morminte Când ne-ar asculta. ... O, vorbiti scrieţi româneşte, Pentru Dumnezeu!"