După o zi calmă, după-amiază a început nebunia şi, culmea – tocmai în stare de repaos! Când tensiunea a trecut de 17 şi pulsul bătea suta, fără a da semne că ar da înapoi, în ciuda medicamentaţiei uzuale, am zis „Gata, la Urgenţă!”. Noroc că stăm destul de aproape de ea.
Era după o zi plină de muncă în gospodărie, în vederea sărbătoririi Sf. Nicolae care, probabil, a găsit de cuviinţă să ne trimită o nuia! Deja se întunecase, când am irupt emoţionaţi în Urgenţa de la Floreasca şi m-a lăsat mască numărul mare de oameni, ce aşteptau în picioare şi pe scaunele aliniate lângă pereţi. Am fost imediat îndreptaţi spre o sală de consult urgent. „Cine-i persoana cu probleme?”. Rapid, soţia a fost conectată la aparate şi apoi, cu o tensiune peste 18 si pulsul 139, condusă în sala pentru intervenţii de urgentă şi culcată pe unul dintre paturile libere. Aici răsunau, până în sala de aşteptare, ordinele vocale foarte precise ale coordonatorului gărzii, doctorul Olaru. Agitaţia era maximă. Un dute-vino permanent de cadre medicale grăbite. Dintr-un pat zbiera, înjurând ca la uşa cortului, o femeie făcută mangă, într-altul zăcea intubat, nemişcat, un bărbat burtos, în maieu pătat de sânge. Aproape toate paturile erau ocupate. Şi erau destule. Iar printre ele furnicau asistente tinerele, infirmiere ori medici rezidenţi. Beţiva urla în continuare, spre disperarea doctorului. „Taci, odată! De băut în neştire, ai putut să bei!”. „Tu cât ai băut?”, îl întreabă pe bărbatul intubat. „Numa’ cinci beri la doi litri!”, mormăie el. Medicul dă din mână a lehamite, murmurând ca pentru sine şi le face semn unui rezident şi unei asistente să se ocupe de caz, trecând la paturile următoare. „Ecografie, te rog!”, „Trimite comandă de sânge, grupa ...!” şi tot aşa...
Un bodyguard m-a rugat să fac bine să stau în sală, ca toată lumea, lângă perete. Aşa cum aşteptau mulţi dintre însoţitori, în picioare sau pe scaune, ce va hotărî până la urmă medicul Olaru în privinţa tuturor celor aduşi în urgenţă: vor pleca acasă ori vor fi internaţi!? Tensiunea e în creştere. Orele treceau şi nimic! Eram tot în picioare, lângă un perete sau altul. După o mică perioadă de aşa-zisă acalmie, iarăşi agitaţie aparent haotică pentru un neavizat. Brancardieri, SMURD, ambulanţieri din judeţe limitrofe, tărgi, cărucioare, pacienţi de toate vârstele accidentaţi, mai mult sau mai putin grav, unii inconştienţi, femei plângând, două doamne ţinând de braţe un bărbat cu faţa însângerată şi cu o mână legată de gât cu o cârpă. „Faceţi loc, vă rugăm, a căzut de pe schelă!”. „Tocmai azi, în zi nelucrătoare?!”, îmi trece prin minte. Aproape de mine, atenţionat de miros, văd un boschetar complet absent, concentrat asupra unui telefon mobil. În sfârşit, a apărut şi nevastă-mea, lividă la faţă. O privesc întrebător. „Sunt bine. M-au rezolvat!”. Simt că-mi vine inima la loc. E trecut de 11 noaptea. Plecăm spre casă. Nedorita aventură de o seară s-a finit. De n-ar mai fi! Trăiască doctorii!
Recomandările noastre
