În cazul României, există o seamă de asemănări structurale între primele două decenii de după cel de-al doilea război mondial și primele două decenii aferente intrării în Uniunea Europeană.

Ele sînt cel mai bine înțelese dacă sînt interpretate prin prisma teoriei wallersteiniene, a relației asimetrice dintre imperiu și colonii.

E vorba despre fluxuri asimetrice de relații de putere și de transferuri de resurse.

După cum a conceptualizat convingător Wallerstein în teoria sa privind sistemul mondial de relații (the world system theory), imperiul își menține puterea față de colonii prin hegemonie simbolică, prin controlul elitelor locale, prin superioritatea tehnologică, financiară și militară.

Pe baza acestei asimetrii a relației de putere ce privilegiază centrul imperiului în relația cu coloniile sale, fluxuri asimetrice economice se instaurează dinspre centru spre periferie și invers.

Coloniile oferă resurse brute, materii prime, forță de muncă ieftină și piață de desfacere lipsită de pretenții. Vechea și binecunoscuta relație colonialistă, pe care statele puternice o proiectează asupra sateliților slabi de cînd lumea și pămîntul.

La schimb pentru ascultare, docilitate și exploatarea resurselor, coloniile primesc anumite beneficii.

În primul rînd, protecție în relația cu imperiile concurente, cît și cu vecinii beligeranți. Nu intru în detalii, e evident.

Coloniile primesc de asemenea cunoaștere tehnologică, organizațională și procedurală, elemente de complexitate societală pe care acestea nu le pot genera singure. Complexitatea e dificilă, inovarea are nevoie de resurse considerabile pentru a se concretiza în noi tehnologii. Nu oricine se pricepe la acest spor aspru, la acest moment al adevărului.

Nu în ultimul rînd, coloniile primesc, fie de bunăvoie, fie cu forța, o structurare ideologică ce conferă legitimitate relației asimetrice și pune zăbală setei de autonomie a autohtonilor.

Fix asta s-a întîmplat în relația dintre România și Uniunea Sovietică în cele două decenii după cel de-al doilea război mondial.

Fix la fel s-a întîmplat cu România în relația sa cu noul hegemon regional, Uniunea Europeană (pînă și numele e asemănător!) în cele două decenii ce încetul cu încetul au trecut de cînd tot jucăm jocul de-a gubernia UE.

O asemănare structurală remarcabilă, care mă miră că nu a sărit încă în ochi analiștilor noștri politici.

În primul rînd, exploatarea de resurse. În anii 50 – 60, sub pretextul plății datoriilor de război, am tot dat către sovietici hălci imense din bogăția națională. Mii și mii de vagoane de grîne, de alimente, de lemn, de minereuri, inclusiv de uraniu.

La fel și în ultimii douăzeci de ani. Sub pretextul superiorității de productivitate a multinaționalelor, scoatem tot ce putem scoate spre centrul noului imperiu, cel vest-european, via o fățărnicie birocratică de tip saving face, și anume prin prețuri de transfer și alte mînării contabile de tip paradisuri fiscale.

La schimb am primit tehnologie ușor superioară celei pe care o aveam la dispoziție. Nu ultimul răcnet, nu variantele cele mai moderne. Acelea rămîneau evident întotdeauna apanajul Moscovei. Însă camioane și tractoare și locomotive și utilaje grele România a folosit la început din bagajul de pricepere tehnologică sovietic, elemente la care noi nu aveam acces de unii singuri.

La fel și în ultimii douăzeci de ani. Beneficiem evident de o retehnologizare a economiei românești, pe care noi singuri nu eram în stare să o realizăm. Dar niciodată cele mai recente variante, ci modelele din generațiile anterioare, pentru a nu pune în primejdie diferențialul de productivitate și poziția dominantă a firmelor mamă din economia apuseană.

Aceste relații asimetrice de putere sînt legitimate printr-un efort perseverent discursiv hegemonic. Armate întregi de ideologi sapă cu osîrdie în creierele populației autohtone, pentru a o convinge că puterea imperială le vrea binele. Că este normal și dezirabil ca imperiul să ia mult și să dea puțin. Pentru a prezenta de manieră onorabilă efortul “civilizator” pe care imperiul îl depune în “mizerabila” și “primitiva” și “ineficienta” și “corupta” colonie.

Hegemonie simbolică de cea mai bună calitate. Avem nenumărate exemple și în perioada anilor 50 – 60, cît și în ultimii douăzeci de ani de neocolonialism luminat occidental. Ar însemna să umplem zeci de pagini doar cu exemple. N-avem loc, nici timp. Sîntem sătui de aceste exemple deja.

Costurile sociale generate de această relație asimetrică sînt și ele asimetrice. Unele părți ale societății de la periferie, ale coloniei, în cazul de față România, au beneficiat de pe urma alipirii României la complexul colonial al Uniunii Sovietice. Altele, din contră, și-au furat-o și au plătit preț de sînge pentru faptul că s-au aflat de partea proastă a istoriei.

În anii de după al doilea război mondial, am avut părți însemnate ale societății românești care au fost scoase din sărăcie cruntă, din bordeie și din medievalitate, de către schimbarea de regim social. Mulți români au fost încălțați prima dată de către comunism. Multora li s-a pus prima dată abecedarul în mînă. Mulți au beneficiat pentru prima dată de niveluri cît de cît decente de bunăstare, de tip entry level: curent electric, acces la servicii de sănătate.

Același lucru, evident, s-a întîmplat și în urma accederii României la Uniunea Europeană, noul hegemon provincial. Bucăți însemnate din România au beneficiat de pe urma acestei relații imperiu – colonie. Îndeosebi straturile sărace ale țării. Recuplarea la capitalul mondial și la tehnologia avansată a dus la o creștere a calității vieții în ultimii douăzeci de ani.

Cu ce preț? Altă discuție. Cu același preț pe care România l-a plătit și iterația trecută: colonie, lipsă de suveranitate, transfer de bogăție spre centrul imperiului.

Dar multora dintre cei care au beneficiat de pe urma acestei relații neo-coloniale le-a convenit. Nu au făcut o analiză cost – beneficiu să vadă ce preț scump am plătit pentru dreptul de a avea acces la produsele de masă ale abundenței capitaliste, ale societății de consum puternic automatizate.

Cît ne-a costat dorința noastră de a bea Coca Cola și privilegiul de a mînca la McDonalds? Un fleac: pierderea autonomiei statale și două treimi din plus-valoarea produsă de societate. Am plătit scump mărgelele sclipitoare pe care cataloagele Neckermann și serialul Dallas ni le-au fluturat pe sub nas în anii ‘70 – ‘80.

Și aici ajungem la un subiect la fel de important al relației asimetrice centru – periferie. E vorba despre cine a pierdut. E vorba despre controlul social exercitat de imperiu asupra elitelor locale.

Acest control social prezintă trei etape distincte.

În primul rînd, distrugerea elitelor locale care prezintă poftă de autonomie. Trebuie stîrpiți imediat, penalii. Cum îndrăznesc așa ceva? Niște dușmani ai poporului.

Boierii autohtoni care n-aveau nici un motiv să cedeze puterea stăpînului imperial, fie el sovietic, fie el bruxellezo-berlinezo-francez, au fost beliți fără prea mari discuții. În anii sovietici, cu curgere de sînge și de manieră primitivă. Pușcării, canal, eliminări fizice. În anii noștri, doar cu pușcărie și cu demonizare. Puie Monta. Năstase tăvălit. Așijderea Dragnea. Dar tot stîrpire s-a chemat, cel puțin la nivel politic.

De observat că ambele procese de curățire a elitei locale au fost realizate sub egida unui intens efort de legitimare fățarnică. Dușmanii poporului din anii 50 erau mai întîi demonizați, înfierați prin presă și de către propagandiștii locali pro-sovietici. Tăvăliți în sos de ură și de cuvinte grele. De-abia după aia erau trimiși la pușcărie și omorîți în bătăi.

Mai întîi, trebuia să fie distruși ideatic, să nu mai fie atractivi pentru marea masă, ușor influențată prin mijloacele de propagandă publice. Românilor trebuia să le fie scoasă din cap orice idee de autonomie. Și să n-aibă modele aspiraționale care să le bage idei proaste în creieri.

La fel și începînd cu 2000 – 2005 încoace. Reprezentanții intereselor locale, Năstase și cei din jurul său, mai întîi au fost perpeliți la foc deontologic, etichetați de către mașinăria de propagandă pro-occidentală drept “penali”, “corupți”, “medievali”. Drept urmare, numa buni de băgat în malaxorul mașinăriei de justiție politică.

Pentru că nimic nu se face dacă n-ai pus laba pe justiție, să bagi la pușcărie boierii autohtoni cu legea în mînă.

Știți care e primul lucru pe care l-au făcut sovieticii cînd au pus mîna pe putere în perioada 45-50 prin intermediul comuniștilor? Au ocupat trei instituții cheie ale statului. Serviciile secrete, ministerul de justiție și ministerul de interne. Și s-au asigurat că presa, ziarele și radio-ul, sînt de asemenea controlate de ei.

Prin intermediul acestei combinații: securiști - judecători – milițieni – propagandiști, au putut eticheta drept dușmani ai poporului și chiaburi și trădători pe cine au vrut ei.

La fel au făcut și cei care au reprezentat interesele Uniunii Europene, începînd cu 2005 încoace, după fezandarea ideologică anterioară, pe bază de trompete sorosiste. Slavă lui Băsescu și Macovei și tuturor celorlalte cozi de topor secundare din acest aparat represiv. Au aplicat fix același procedeu. Prin intermediul său, au neutralizat elita de putere cu interes local. Boierii autohtoni.

Mai întîi i-au demonizat, convingînd populația că aceștia de fapt nu îi reprezintă interesele. Că doar ei, cozile de topor ale imperiului, de fapt le doresc binele. Tot binele din lume. Că e mai bine să cedăm în fața imperiului, resurse și structuri economice și autonomie decizională.

De-abia după aceea, după ce au spălat pe creieri populația și după ce au demonizat tot ce puteau demoniza, au trecut și la pasul următor: și băgat boierii autohtoni la pușcărie. Nu i-au omorît, cum făceau sovieticii. Dar din punct de vedere politic i-au terminat.

Al doilea pas, de multe ori aplicat concomitent, a fost să se construiască o nouă elită locală, aservită intereselor imperiului.

Îi omorîm pe ăia de la putere, fie fizic, fie doar politic. Neapărat trebuie înlocuiți. Creștem alții noi, obediente cozi de topor. Din nou, prea multe exemple binecunoscute și în anii 50 – 60, și în anii noștri. Aș obosi încercînd să vă prezint lucruri de domeniul evidenței. Sînt scrise întregi tratate istorice în această privință.

Iar în zilele noastre, cunoaștem și mai bine situația. Toată noua generație de politicieni sorosiști și globaliști care au invadat viața politică românească, la fel precum politrucii pro-sovietici în acei ani obsedanți.

Toate cozile de topor entuziaste care au cîntat slavă noului imperiu necesar, fără de care nu se poate. E singurul și unicul la care trebuie să ne închinăm .Cine nu o face e dușman al poporului, ține cu rușii și cu chinezii, trebuie șters de pe fața pămîntului...

Știți voi, nu vă mai povestesc toate trăirismele de-alde lu’ Radu Tudor și Dan Barna și Lucian Mîndruță și Elena Udrea și Baconschi și CTP și toți ceilalți ideologi care au contribuit la construirea vasalității României față de noul hegemon. Divizii întregi de politicieni și de politruci necesari, care au clamat cu fervoare pionierească, cvasi-maoistă, noul adevăr. Fi-mi-ar scîrbă...

Al treilea pas devine interesant. Aici voiam să ajung. A durat ceva, dar trebuia explicat tot mecanismul prin care s-a ajuns în acest moment.

De la un anumit punct încoace, avem de-a face cu un tip comun de schimbare de atmosferă. Care se întîmplă cam la același moment al relației de vasalitate. Cam după cincisprezece ani. Cam după una – două generații de politicieni.

Dacă la începutul relației asimetrice, cînd imperiul era puternic și colonia recent învinsă și fără de nici un fel de forțe proprii, atitudinea elitei locale era de o slugărnicie jenantă, după o anumită perioadă, ce să vezi, elita locală începe să scoată capul din nou.

Încetul cu încetul, pas cu pas, cum ar zice distinsul globalist Iohannis, încep să înflorească anumite elemente de verticalitate ideologică și de rechemare la lupta pentru autonomie.

Vezi de exemplu generația Ceaușescu. Care a început să preia puterea de la începutul anilor 60. Culminînd cu ajungerea ei la putere în 1965. Și mai ales cu astralul moment Cehoslovacia 1968.

Dar și înainte de 1960 avem o prefigurare a acestei tendințe. O din ce în ce mai bine definită atitudine autonomă din partea lui Gheorghiu Dej, inclusiv prin eforturile sale fructuoase de convingere a imperiului să-și retragă trupele din România.

Cum necum, Dej l-a convins pe Hrușciov să-și ia diviziile să nu mai ocupe țara cu ele. Că a plătit cu viața pentru asta, fiind iradiat, altă poveste.

În paralel cu această schimbare de forță politică internă, observăm alte două lucruri.

În primul rînd, neutralizarea consilierilor sovietici. Trecerea lor pe linie moartă. Însoțită, evident, și de neutralizarea cozilor evidente de topor neaoșe, crescute în rîndul politicienilor autohtoni.

Dar, mai ales, avem de-a face cu o instrumentalizare a naționalismului.

E vorba despre creșterea treptată a discursului naționalist, folosit drept contra-replică ideologică la avalanșa hegemonică simbolică ce se tot prăvălea asupra populației de băștinași.

Fix aceleași tendințe le vedem și în zilele noastre.

Pe măsură ce societatea capătă un anumit cheag de resurse interne, crește din nou influența taberei autohtone. A partidei naționale, cum ar veni, care opune rezistență, atît politică, dar și economică și ideologică forțelor pro-imperiale.

Această tabără autohtonă pe de o parte face eforturi să scape de noii consilieri sovietici, de sorosiștii care au năpădit țara. Pe de altă parte, are nevoie pentru legitimarea sa de un instrument discursiv eficient.

Acesta îl reprezintă ideologia naționalistă.

Ceaușescu a folosit-o cu succes în efortul său de desprindere parțială de sub hegemonia sovietică, mai ales drept urmare a necesității de neutralizare a planului Valev.

Din ce în ce mai multe forțe politice fac același lucru în zilele noastre, tot ca urmare a felului în care imperiul UE încearcă să ne mențină captivi din punct de vedere tehnologic și decizional.

Remarcabil ca semn important, a portent of things to come, cum ar zice pedanții dornici să folosească termeni străini, în limbajul imperiului, îl reprezintă recentul discurs public al șefului SRI, Eduard Hellvig.

În fața unui auditoriu bine selectat, studenți din Cluj, cum ar veni avangarda ideologică a viitorului țării, șeful principalului serviciu secret al țării vine să spună niște chestii care pînă recent ar fi fost strigătoare la cer, ieșite din gura unui asemenea personaj. Nu mai demonizăm naționalismul. Din contră, vrem să-l folosim în relația noastră de contracarare a exceselor imperiului.

Pur și simplu a pus o ștampilă de legitimitate pe folosirea acestui instrument de putere.

Nu este deloc întîmplător faptul că, imediat, un alt reprezentant sistemic de la Cluj, și anume fostul ministru Andrei Marga, vine să utilizeze același tip de discurs și, implicit, să-și anunțe intrarea în cursa electorală ce bate la ușă.

Concluzia e clară. Campania electorală din 2024 va fi din ce în ce mai evident întruparea acestei schimbări de atitudine a sistemicilor români autohtoni în fața presiunii hegemonice imperiale.

O nouă generație de elită de putere, cu acces la mai multe resurse și cu un nou nivel de îndrăzneală în relația cu imperiul, este nerăbdătoare să renegocieze termenii acestei relații asimetrice.

Valuri – valuri, noua Securitate se grăbește să ocupe spațiile discursive specifice facțiunii autohtone. Unul din motive este, evident, să împiedice adevărații naționaliști, prea civili pentru a servi interesele sistemice, să capete prea multă putere.

Dar nu cumva mai e ceva în plus acolo? Nu cumva noua Securitate deja dă semne că schimbă capul de compas, direcția busolei istorice și că își dorește o reformă a relației imperiu – colonie?

Prea plutesc în aer anumite semne. Prea sînt asemănările izbitoare între momentul 1965, la douăzeci de ani după ce România a intrat în sfera de influență a Uniunii Sovietice, și momentul 2024, tot la douăzeci de ani după ce România a intrat sub aripa ocrotitor-exploatativă a noului hegemon, a noului imperiu, draga de Uniune Europeană.

Întrebarea este: dacă e așa și nu greșesc prea mult în analogia mea istorică, atunci cine va fi noul Ceaușescu al acestei țări, ales în 2024 să pună surdină exceselor imperiale? Și care va fi evenimentul de tip Cehoslovacia 1968 care să adune în jurul său emoțiile și fidelitățile unei țări întregi?

Dacă nu, nu. Înseamnă că am întins prea mult de wishful thinkingul meu și îmi trec prin fața ochilor prea multe idei, prea fanteziste. Prea multe jocuri de iele.

Ghinion.