Avem la ora actuală trei arene în care revizioniștii încearcă să răstoarne ordinea internațională: Europa, Orientul Mijlociu și Asia unde o nouă dinamică periculoasă este la lucru. Luate împreună, ele definesc cea mai periculoasă perioadă la nivel internațional de la sfârșitul Războiului Rece.

În Orientul Mijlociu, războaiele din Gaza și Liban prezintă tensiuni periculoase cu Iranul. Între timp, Rusia a încercat să răstoarne ordinea de securitate a Europei de după cel de-al Doilea Război Mondial, invadând Ucraina. În Asia, China a exercitat/exercită presiuni... pentru a rivaliza sau chiar a înlocui America ca putere dominantă. Exercițiul „Joint Sword 2024B”, care se derulează zilele acestea, marchează o schimbare în strategia militară prin integrarea navelor Gărzii de Coastă Chineze cu forțele Armatei Populare de Eliberare. Această coordonare sporește capacitatea Republicii Populare Chineze (RPC) de a valorifica resursele de aplicare a legii maritime pentru a sprijini obiectivele militare, estompând efectiv liniile dintre operațiunile militare și paramilitare.

Armata Populară de Eliberare folosește tactici din zona gri, care implică acțiuni coercitive ce rămân sub pragul conflictului armat. Această abordare permite operațiuni militare flexibile și controlabile, permițând escaladarea și de-escaladarea, după cum este necesar, pentru a atinge obiectivele strategice fără a declanșa conflicte la scară largă. Pentru prima dată, exercițiul a inclus insulele din larg insulei Taiwan, inclusiv Kinmen, Matsu, Wuqiu și Dongyin. Aceasta înseamnă intenția de a eroda jurisdicția Taiwanului asupra acestor zone și de a se pregăti pentru potențiale blocaje sau invazii viitoare.

Pe același continent, Coreea de Nord arată la fel de amenințătoare ca întotdeauna. Și mai deconcertant există indicii tot mai mari că această „axă” a puterilor revizioniste se coordonează și se ajută reciproc. Statele Unite și aliații săi trebuie să încerce să zădărnicească aceste eforturi de coordonare. Dar acest lucru va necesita ca ei înșiși să fie unificați…

Ultima dată când Statele Unite s-au confruntat cu o alianță de puteri ostile – în timpul Războiului Rece – au semănat efectiv discordia în lumea comunistă, menținând bune relații cu țări precum Iugoslavia și România și, mai ales, au divizat relația China-Uniunea Sovietică. Ce avem astăzi? Un Washington care vede lumea în alb și negru. Sper că America are încă abilitatea diplomatică și acuitatea pentru a urmări o strategie sofisticată ca aceea din timpul Războiului Rece. Atunci era școala lui Regan la care s-au educat secretarii apărării Rumsfeld și Choen.

Europa, pe lângă războiul din Ucraina, este copleșită de migrația peste Mediterană, din țările Africane. Singură în fața valului de migranți a rămas Meloni, primul ministru italian. Când spun lucrul acesta am și argumente prezentate mai jos în material. Spre exemplu, în Europa, peste 1 milion de refugiați sirieni și solicitanți de azil au sosit în ultimii 10 ani, conform datelor din 2021 de la Agenția ONU pentru Refugiați. Guvernul președintelui Assad, la rândul său, este dornic să revină în concertul internațional al vecinilor săi și a altor lideri globali. În 2023, a primit o ”îmbrățișare” de la prințul moștenitor saudit Mohammed bin Salman la o întâlnire a liderilor arabi derulată în Arabia Saudită la care a participat pentru prima dată în peste un deceniu (la începutul războiului civil din Siria Riadul a sprijinit rebelii sirieni).

Ucraina. Ce se întâmplă în teatrele de conflict?

În Ucraina, două armate se luptă din nou pentru o linie de front flexibilă, pe măsură ce vremea se răcește. Rusia a continuat câștigurile din ultimele luni în regiunea Donbas din estul Ucrainei. Cu toate acestea, Rusia rămâne departe de obiectivul său de a captura întreg Donețk și Luhansk, două regiuni ucrainene pe care Moscova le dorește în întregime. Comandamentul militar rus a ordonat forțelor sale să efectueze un ritm relativ ridicat de atacuri mecanizate în Ucraina, pentru a urmări progrese tactice semnificative, înainte de condițiile de sol noroios în toamna anului 2024, condiții care vor constrânge manevra mecanizată.

În ceea ce privește Ucraina un înalt oficial NATO a sugerat luna trecută că Kievul are dreptul de a lovi în adâncul Rusiei cu armele primite. Totuși, armele americane cu rază lungă de acțiune vin cu o interdicție de a face acest lucru, de teama să nu declanșeze un război nuclear. Ucraina își folosește propriile arme pentru a conduce aceste lovituri. Zelenski a fost într-un turneu prin Europa încercând să câștige sprijin pentru drumul său către victorie.

Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, și-a prezentat pe 17 octombrie în fața liderilor UE și a miniștrilor apărării din NATO, planul său de victorie, la o zi după ce l-a dezvăluit oficial în parlamentul țării sale. Dar Zelenski se va confrunta cu o luptă dificilă – mulți lideri sunt sceptici față de o cerere sensibilă: apartenența la NATO. Planul de victorie al lui Zelenski cere ca NATO să extindă, imediat, o invitație pentru Ucraina de a se alătura (în cele din urmă) alianței militare. Noul șef al NATO, Mark Rutte, nu a spus prea multe despre acest lucru miercuri 16 octombrie, când a fost interogat în mod repetat de jurnaliști. Potrivit lui Rutte, în timp ce NATO „stă în spatele” Kievului, „asta nu înseamnă că aici pot spune că susțin întregul plan – ar fi puțin dificil, pentru că, desigur, sunt multe probleme de care aveți nevoie pentru a înțelege mai bine.” El a mai spus: „Planul are multe aspecte și multe probleme politice și militare. Trebuie neapărat să discutăm cu ucrainenii pentru a înțelege ce se află în spatele planului, pentru a vedea ce putem face și ce nu putem face.”

Un  oficial NATO, căruia i s-a acordat anonimatul pentru a vorbi liber despre starea de spirit din interiorul alianței, a spus că există „puțin mai multă deschidere” pentru a discuta despre posibilitatea viitoarei aderări a Ucrainei, comparativ cu această vară când țările se pregăteau pentru summitul NATO. Dar „depinde mult de alegerile din SUA”, a adăugat oficialul. Țările  NATO sunt pe cale de a-și îndeplini angajamentele financiare față de Ucraina, potrivit lui Rutte. „Sunt încântat să raportez că suntem pe drumul cel bun pentru a îndeplini angajamentul de 40 de miliarde de euro pentru anul viitor, așa cum s-a convenit”, a spus el, adăugând că aliații NATO au angajat 20,9 miliarde de euro în asistență militară pentru Ucraina în prima jumătate a anului acesta.

Rutte a mai spus că miniștrii apărării din NATO vor încheia o nouă inițiativă de îmbunătățire a standardizării pentru a ajuta la reducerea costurilor. Planul lui Zelenski are cinci „puncte principale” și trei „anexe secrete”. ”Primul punct este o invitație către NATO. Chiar acum”, a spus Zelenski. Puțini aliați NATO fac presiuni pentru un proces de aderare atât de rapid; așa că acesta, poate mai mult decât orice alt aspect al planului său, să se încadrează aproape în întregime în categoria „dorințe”. Următoarele sale trei puncte au un accent militar, inclusiv mai multe sisteme de apărare aeriană de la aliați, extinderea producției de rachete și drone și ridicarea restricțiilor privind lovirea țintelor militare în interiorul Rusiei, printre altele.

Vizita lui Zelenski are loc în timp ce trupele ucrainene sunt sub presiunea forțelor ruse, care avansează în ciuda pierderilor astronomice. De la începutul războiului, trupele lui Vladimir Putin au suferit 600.000 de pierderi, dintre care 115.000 de morți și 500.000 de răniți. Doar pentru luna septembrie 2024, estimările recente ale Ministerului Britanic al Apărării au evaluat pierderile rusești la peste 38.000, cu o medie zilnică de 1.271 de morți, relatează cotidianul britanic "The Daily Telegraph".

Rusia pierde un soldat pentru fiecare 2,5 metri pătrați de teritoriul ucrainean ocupat, folosind tactica numită în jargon „carne de tun”. Exemplu recent al acestei tactici este în lupta pentru orașul Vuhledar din regiunea Donețk. Trupele ruse au reușit să stabilească controlul asupra acestui oraș numai după sute de încercări zilnice de a distruge apărarea ucraineană. În timp ce propaganda rusă a declarat prematur această victorie strategică, realitatea este că, chiar și cu un avantaj numeric în personal, artilerie și aviație, forțele ruse au avut nevoie de doi ani pentru a prelua controlul asupra unui oraș pe care l-au distrus complet.

Israel & Liban

În Orientul Mijlociu Israelul a intrat în Liban pentru a elimina Hezbollah de la granița sa și a repune în practică Rezoluția 1701 a Consiliului de Securitate al ONU. Dimensiunile  actuale ale operațiunii militare israeliene sunt destul de clare deși posibilitatea ca operațiunea la sol să se extindă la un moment dat în viitor încă nu poate fi exclusă, nu există indicii actuale în acest sens. Cu toate acestea, partea politică și diplomatică a evenimentelor și calea către obiectivele strategice ale Israelului prin activitățile curente pare mult mai opacă.

În prezent, obiectivul declarat al campaniei israeliene este de a permite ca 60.000 de refugiați interni  israelieni să se întoarcă la casele lor în comunitățile de graniță. Biden nu a vrut să regionalizeze sau să „lărgească” războiul. El nu a dorit să se găsească în confruntare directă cu Iranul. Cu toate acestea, agresiunile Hezbollah-ului din Liban și natura răspunsului Israelului pun SUA în această poziție.

Președintele SUA avertizase: ”Nu faceți ceea ce am făcut noi ca răspuns la 9/11; nu te îmbarca în războaie care, odată ce ai trecut de un moment de orgoliu, se termină cu o înfrângere politico-strategică. Vorbim de discuțiile lui Netanyahu despre remodelarea Orientului Mijlociu prin forță? Am mai auzit acest discurs, mai ales în 2003”. De data asta președintele SUA nu a reușit să-l oprească pe Netanyahu, ba mai mult se și implică în zonă prin trimiterea sistemului de apărare antiaeriană THAAD împreună cu 100 de militari care să-l opereze.

Vreau să remarc că de-a lungul timpului, în numeroase ocazii, președinții americani au făcut presiuni cu succes asupra premierilor israelieni. În 1982, a fost nevoie doar de un telefon de la Ronald Reagan pentru ca Menahem Begin să ordone oprirea bombardamentelor asupra Beirutului. În 1991, Yitzhak Shamir a respectat fără tragere de inimă o ordonanță a lui George H. W. Bush și a participat la conferința de pace de la Madrid, convocată de Washington și Moscova. De fiecare dată, Casa Albă nu a ezitat să folosească amenințări foarte concrete. De data asta se pare că inclusiv contextul politic din America nu permite. Urmează alegerile prezidențiale.

În timpul unui an electoral într-o țară în care sprijinul pentru Israel este larg răspândit, Biden pare tetanizat de umbra lui Donald Trump. Există teama că o dispută publică cu Israelul ar fi exploatată de candidatul republican. Riscul este să le avem pe ambele: o situație incontrolabilă în Orientul Mijlociu și Trump înapoi la Casa Albă. Surse din media americană  spun că se așteaptă ca Israelul să lovească Iranul până în 5 noiembrie. Israelul își propune să-și concentreze atacul de răzbunare planificat împotriva Iranului asupra instalațiilor militare, evitând în același timp site-urile nucleare și petroliere, a indicat premierul Benjamin Netanyahu guvernului SUA, relatează Washington Post.

Taiwan

Armata chineză a efectuat luni 14 septembrie 2024 exerciții rapide încercuind insula democratică Taiwan și a făcut acest lucru fără notificare de 24 de ore, fără locații specifice și fără o dată de încheiere pentru ceea ce a numit exercițiile sale Joint Sword 2024B. Prima parte a avut loc în luna mai 2024. Obiectivele declarate ale Beijingului au inclus „blocarea porturilor și zonelor cheie” și practicarea unui „asalt asupra țintelor maritime și terestre”. Garda de Coastă a Chinei a patrulat, de asemenea, apele din jurul Taiwanului pe parcursul exercițiului de 12 ore. Beijingul a stabilit un nou record de zboruri aeriene în jurul Taiwanului, folosind 153 de avioane - dintre care 111 au intrat în zona de identificare a apărării aeriene a Taiwanului, potrivit Ministerului Apărării din Taipei. Acesta a fost cel mai mare număr de avioane înregistrate vreodată într-o singură zi.

Ministerul Apărării din Taiwan a condamnat acțiunile Chinei ca fiind „iraționale și provocatoare” și a promis că „va desfășura forțe adecvate pentru a răspunde și a apăra suveranitatea noastră națională”. De remarcat: exercițiile au avut loc la patru zile după ce președintele Taiwanului, William Lai, a ținut un discurs de „Ziua Națională” în care a spus că oficialii de la Beijing nu au „dreptul să reprezinte Taiwan” și că insula democratică „nu este subordonată” Beijingului, relatează Taipei Times.

Cum au reacționat oficiali chinezi? Purtătorul de cuvânt al Comandamentului Teatrului de Est, căpitanul Li Xi,  a declarat că exercițiile sunt „un avertisment sever la actele separatiste ale forțelor de „independență a Taiwanului”” și „o operațiune legitimă și necesară pentru protejarea suveranității naționale și a unității naționale”.

Pentagonul a reacționat prin vocea generalul maior Pat Ryder, purtătorul de cuvânt al structurii militare americane: „Această operațiune de presiune militară este iresponsabilă, disproporționată și destabilizatoare”. „Este o tradiție de lungă durată ca președintele Taiwanului să rostească observații pe 10 octombrie”, a spus el. „Este o adresare de rutină, axată pe țară, care din punct de vedere istoric a provocat un răspuns redus din partea Republicii Populare Chineze. Totuși, RPC a ales această oportunitate pentru a întreprinde acțiuni militare provocatoare.”

Libanul, un stat eșuat

Beirutul a fost cândva perla Orientului, un fel de Paris. Astăzi Libanul este un stat eșuat. Acest război este probabil ultima șansă pentru Liban „de a redeveni un stat normal”. În prezent principalul unghi diplomatic al SUA pare a fi un efort de a folosi degradarea capacităților Hezbollah de către Israel pentru a forța schimbarea politică în Liban. Postul de președinte al Libanului este liber. Acest post a fost vacant de când mandatul președintelui Michel Aoun s-a încheiat în octombrie 2022. Hezbollah a insistat ca propriul său candidat, Suleiman Frangieh, să preia postul.

Povestea originii modului în care Libanul a ajuns să aibă un guvern datează din 1943, imediat după independența față de Franța. Liderii țării au fost de acord să împartă puterea pe baze sectare: președintele va fi întotdeauna un creștin maronit, primul ministru un musulman sunnit și președintele parlamentului un musulman șiit.  Locurile din parlament,  128, ar fi  împărțite în mod egal între creștini și musulmani. În teorie, aranjamentul a fost menit să promoveze stabilitatea între facțiunile concurente. În practică, a exacerbat rivalitățile și a dus la impas și la corupție. Acum, Hezbollah are 13 de locuri, iar mișcarea Amal, cu care Hezbollah este afiliată are 15 locuri și împreună blochează alegerea președintelui.

De asemenea, Hezbollah poate conta pe mai mulți miniștri care gravitează pe orbita sa în cadrul guvernului demisionar al prim-ministrului Najib Mikati. La asta se adaugă arsenalul militar sponsorizat de Teheran. Prim-ministrul Najib Mikati și-a dat demisia în 2022. Pentru a alege un președinte al Republicii, președintele Parlamentului, Nabih Berri (liderul partidului Amal și fost conducător al șiiților în de război din Liban) are nevoie de ”undă verde” din partea Hezbollah pentru a convoca deputații la o sesiune electorală și astfel să pună capăt la doi ani de vacanță prezidențială.

Pe tema prezidențială, Berri a insistat să găsească un președinte care să aibă sprijinul a două treimi din Parlament, pentru a întruchipa unitatea libaneză în război și în fața crizei persoanelor strămutate. Într-o demonstrație de unitate națională, pe 3 octombrie 2024, Nabih Berri, premierul demisionar Najib Mikati și liderul druz Walid Joumblatt au cerut o încetare imediată a focului și punerea în aplicare a Rezoluției 1701 a Consiliului de Securitate al ONU.

Chiar și cei mai convinși oponenți ai Hezbollahului din Liban, care speră de mult să-i vadă plecați se retrag în fața unei campanii care a declanșat cea mai mare strămutare a populației țării din peste patru decenii, creând o criză umanitară care nu face decât să adauge necazuri unei națiuni devastate prin dificultăți economice și guvernare disfuncțională.

Tunisia. Meloni, liderul Europei de Sud!

În ciuda războiului început cu 13 ani în urmă Assad rămâne liderul Siriei. Revoltele populare împotriva preşedintelui Bashar al-Assad declanşate în martie 2011 s-au transformat într-un conflict armat din calea căruia milioane de sirieni s-au refugiat în ţările vecine ori au plecat mai departe spre Europa. Premierul Iatliei a avut pe agenda sa la alegeri problema migrație peste Marea Mediterană.  Ea este hotărâtă să blocheze migrația, în special din țările africane, și a mers până la susținerea unei blocade navale. Deși această discuție mobilizează efectiv o bază xenofobă, implementarea unei astfel de politici, odată ajunsă la putere, este altceva.

Abordarea lui Meloni a fost mai subtilă decât cea a lui Salvini. Ea și-a propus să semneze tratate cu țările nord-africane, respectiv Tunisia și Libia, pentru a reduce cât mai mult rutele migranților care traversează Canalul Sicilia. Cu toate acestea Romei i-a fost dificil să negocieze cu aceste state. Meloni a mobilizat-o pe Ursula von der Leyen și a făcut posibilă semnarea unui acord, la 16 iulie 2023, axat pe lupta împotriva „migrației neregulate” între Tunisia și Uniunea Europeană totul  pe fondul deportărilor în masă, încălcărilor drepturilor omului și deceselor migranților în deșert. La ceremonia de semnare au participat președintele tunisian Kais Saed, președintele Comisiei Europene Ursula von der Leyen, premierul olandez Mark Rutte și premierul italian Giorgia Meloni din partidul de extremă dreapta „Fratelli d’Italia”.

În aprile 2024 premierul italian Giorgia Meloni a semnat trei acorduri cu Tunisia în timpul unei vizite oficiale de stat în țara nord-africană. Acordurile fac parte dintr-un plan european mai larg de consolidare a capacității Tunisiei de a limita migrația către Europa și includ un pachet de sprijin bugetar, un acord de învățământ superior și cercetare științifică și o linie specială de credit pentru companiile mici și mijlocii. Italia va ajuta Tunisia cu 105 milioane de euro (111,7 milioane de dolari) în numerar și linii de credit de stat.

Libia

În mai 2024 Meloni s-a dus în Libia. Țara este împărțită între guvernul lui Dbeibah, recunoscut de ONU, din Tripoli și o administrație rivală din est, susținută de Haftar. Însoțită de o delegație ministerială în a doua vizită în Libia de la preluarea mandatului în octombrie 2022, Meloni s-a întâlnit pentru prima dată cu șeful guvernului din Tripoli, Abdelhamid Dbeibah. Pe agendă imigrația și ”Palnul Mattei”. Acordurile vin ca parte din mult așteptatul „Plan Mattei” al lui Meloni, numit după Enrico Mattei, fondatorul companiei italiene de energie Eni.

În anii 1950, el a pledat pentru cooperarea cu țările africane pentru a-și dezvolta resursele naturale. La prima ei vizită în Libia la începutul anului trecut, Meloni a semnat un acord major de gaz cu țara nord-africană, cea mai bogată în rezerve de hidrocarburi de pe continent. După Tripoli, Meloni a mers la Benghazi pentru a se întâlni cu mareșalul Khalifa Haftar, care susține administrația Libiei de est.

Libia a fost afectată de instabilitate politică și violență de la răsturnarea dictatorului Moamer Gadafi în 2011. Instabilitatea politică a contribuit la transformarea Libiei într-un teren fertil pentru traficanții de persoane, care au fost acuzați de multă vreme de abuzuri împotriva miilor de migranți ilegali care încearcă în fiecare an traversarea periculoasă a Mediteranei către Italia.

Siria

Politica externă a lui Meloni a făcut ca Roma să susțină mai mult Israelul și să încerce o normalizarea a relațiilor sale cu guvernul lui Bashar al-Assad. Guvernul Giorgiei Meloni a numit un reprezentant permanent în capitala Siriei pentru prima dată din 2012. Această decizie semnalează începutul unei reangajări cu regimul lui Bashar al-Assad. Italia s-a întors la Damasc, iar guvernul său consideră numirea un prim pas al dezghețului în relațiile dintre Uniunea Europeană (UE) și regimul sirian.

La doisprezece ani de la plecarea ultimului său ambasador, Roma a numit un reprezentant permanent în capitala Siriei: diplomatul Stefano Ravagnan, responsabil cu portofoliul sirian la Ministerul de Externe al Italiei. Spre deosebire de însărcinatul cu afaceri pe care îl înlocuiește, care are sediul la Beirut din 2018, el va locui la Damasc. În calitate de ministru plenipotențiar fără titlul oficial de ambasador, nu va trebui să-și prezinte acreditările dictatorului Bashar al-Assad, dar numirea sa implică o creștere de facto a gradului de reprezentare a Italiei.

După ce a recucerit două treimi din țară cu ajutorul Iranului și al Rusiei între 2016 și 2018, regimul lui Assad și-a consolidat puterea. Distrugerea infrastructurii teresetre și a celei industriale prin bombardamente, carantina internațională impusă guvernului, care împiedică orice reconstrucție, și sancțiunile SUA și ale Uniunii Europene, au făcut ca 90% din populație să trăiască sub pragul sărăciei. Dar această criză nu a adus nicio concesiune din partea lui Assad, care refuză cu încăpățânare orice tranziție democratică sau orice gest de liniște, cum ar fi eliberarea prizonierilor.

Meloni a dat o lovitură diplomatică ceea ce demonstrează că este gata să preaia conducerea suveraniștilor în Europa. Abordarea italiană a dat deja rezultate. La mijlocul lunii iulie, ministrul italian de externe Antonio Tajani, împreună cu omologii săi austriac, croat, ciprioți, cehi, greci, slovaci și sloveni, au semnat o scrisoare adresată șefului UE pentru politică externă, Josep Borrell, prin care i-a cerut să „revizuiască și să reevalueze” apropiere de Siria. Să fie clar Italia susține cererea Uniunii Europene pentru punerea în aplicare a Rezoluției 254 a Consiliului de Securitate al ONU, care solicită o soluție politică între regimul sirian și opoziția sa și elaborarea unei noi constituții. Cu toate acestea, guvernul italian susține, de asemenea, reangajarea cu regimul pentru a atinge aceste obiective.

Nigeria

Politica lui Meloni în Africa mai dă un rezultat și anume în Nigeria. Junta care a preluat puterea la Niamey în urmă cu un an a încheiat parteneriate cu Rusia, Turcia și Iran. Roma, ale cărei eforturi diplomatice sunt concentrate pe controlul fluxurilor migratorii, rămâne un aliat al puciștilor din Niger.

De la lovitura de stat din 26 iulie 2023 de la Niamey, soldații occidentali au părăsit țara cândva considerată de Occident un aliat în lupta împotriva jihadismului în Sahel. Cu toate acestea, o prezență occidentală rămâne deocamdată nevătămată: cea a Italiei, care și-a continuat misiunea bilaterală de sprijin în Niger din 2018. Scopul declarat al Romei în menținerea acestei cooperări este clar: limitarea fluxurilor migratorii din Africa sub-sahariană, contribuind, în special, la „activități de supraveghere a frontierei”.

Conform cifrelor publicate în august 2023, aproximativ 250 de militari italieni sunt prezenți în Niger pentru activități de instruire și consiliere. În calitate de ultimul partener occidental la Niamey, Italia se află într-o poziție de intermediar între junta de guvernământ și țările occidentale, care sunt și ele preocupate de gestionarea fluxurilor migratorii din Africa subsahariană.

La recentul summit al NATO de la Washington, din 9 până în 11 iulie, Meloni a salutat intenția de a numi un reprezentant special al secretarului general al NATO pentru „vecinația sudică”, rol pentru care Italia cu siguranță intenționează să aplice, cu scopul declarat de contracarare a influenței ruse și chineze, descrise drept amenințări de premierul italian.

Post Scriptum: Putem aprecia că uciderea liderului Hassan Nasrallah este fără îndoială, cel mai greu moment din istoria Hezbollah. Gruparea a mai trecut prin momente greu de digerat încă de la înființarea sa în 1982. A luptat cu Israelul, una dintre cele mai puternice armate ale lumii, timp de mai bine de 18 ani pentru a elibera sudul Libanului, eliberare obținută în cele din urmă în 2000. În 2005, Hezbollah a pierdut patronajul direct al Siriei când aceasta din urmă a fost forțată să-și retragă trupele din Liban în urma unei revolte populare libaneze și a presiunii internaționale conduse de SUA. Grupul a trebuit să se adapteze la nivel intern și, în loc să facă presiuni pentru unitatea libaneză, a ales să înlocuiască stăpânirea siriană a Libanului cu propria sa stăpânire.

Apoi, în 2006, Hezbollah s-a ciocnit cu Israelul timp de 34 de zile. Acesta a fost un conflict din care a fost foarte greu să se recupereze, având în vedere moartea și distrugerea masivă pe care le-a produs-o în Liban Israelul, și în special în distrugerea bazei de sprijin logistică a grupului. Șase ani mai târziu, Hezbollah a fost forțat să intervină în conflictul din Siria pentru a-și salva aliatul, președintele sirian Bashar al-Assad, pierzând un număr mare de militanți și de asemenea din popularitatea în rândul arabilor.

Nasrallah nu a reușit să vadă că guvernul Israelului de astăzi este foarte diferit de oricare cu care a avut de-a face înainte. Nu a reușit să înțeleagă că, indiferent cine era responsabil în Israel, niciun lider nu avea să accepte depopularea aproape a întregului nord al Israelului din cauza rachetelor grupului. Nu a reușit să ajute Hamas și a adus, nimic altceva, decât ruină în Hezbollah și, ca întotdeauna, în Liban în ansamblu său.

Și ultimul lider Hamas a fost ucis joi 17 septembrie. Yahya Sinwar, liderul Hamas și arhitect al atacului terorist din 7 octombrie din Israel, a murit într-un schimb de focuri în Fâșia Gaza. De luni de zile, Sinwar a scăpat de eforturile israeliene de a-l găsi și ucide, chiar dacă mulți dintre aliații săi de top – inclusiv o mare parte din conducerea Hezbollah, miliția libaneză și Ismail Haniyeh, fostul lider politic al Hamas – au fost asasinați.

Moartea lui Sinwar a fost confirmată joi seara 17 octombrie. Ea ar putea ridica speranțe pentru încheierea conflictului din Gaza, încurajând Hamas să accepte cererile israeliene sau oferind Israelului o victorie care l-ar putea împinge pe prim-ministrul Benjamin Netanyahu să-și ușureze poziția de negociere. Hamas și guvernul israelian au rămas departe unul de celălalt în ceea ce privește problemele cheie în lunile de negocieri pentru un armistițiu.