Manuela, iubită prietenă – își începe madame D’Albon răvașul -, tu, care mă susții cu scrisorile tale minunate și mă ridici în slăvi pentru (poate) ceea ce nici nu sunt și mă cerți aprig pentru ceea ce sigur sunt, o nesățioasă de a trăi până îmi ard mădularele, iată, m-am întors, duminică, la Paris, după zece zile de caniculă în București, unde am trăit incandescent momente ce mi-au încălzit inima. Citește-mă acum și judecă-mă cum ți-e placul matale!” Stil epistolar ușor caustic, autoironic, înfipt! Promite madame D’Albon. Ia, să vedem: „Aveam două scopuri precise: să asist, la Brașov, la concertul lui Dan Grigore, monstru sacru, care știi prea bine că e preferatul meu între toți pianiștii, și doi: să încerc marea cu degetul (aș fi vrut să o încerc și la propriu, dar n-am avut vreme), adică să duc spectacolul cu «Savannah Bay», piesă de Marguerite Duras, din Teatrul nostru de la Paris, într-un teatru din București, pentru vreo două reprezentații în limba franceză. Și cu astă ocazie să dau un brânci (și) cărții mele «Ultima vară în Bretania», ca să ajungă în lumea cetitorilor care n-au cetit-o încă. Văd că e căutată și mă bucur”.

Bucureștiul și mirosul amantului

Odată elucidați asupra triplului scop – am numărat eu -, s-o lăsăm pe urmașa lui Sadoveanu să ne dezvăluie cum a regăsit capitala României după atâtea și atâtea anotimpuri de exil: „Într-un București contradictoriu și fermecător, am avut câteva întâlniri care mi-au îmbogățit sufletul. În primul rând, Bucureștiul, el însuși. Îl regăsisem după un lung exil astă toamnă, cu ocazia Târgului de Carte de la Gaudeamus, unde, într-un moment de grație, m-am împrietenit, cu ocazia unui interviu, cu un tânăr fermecător, un jurnalist. Spontaneitatea cu care îmi pleacă sufletul pentru un alt suflet a operat și de astă dată, și, iată, sunt luni de zile de când prietenia agreabilă cu acest om îmi aduce bucurie. Mă solicită din când în când să scriu câte un articol pentru «Evenimentul Zilei» și răspund cu plăcere, căci știi bine că am mâncărime în penița stiloului. Inclusiv această scrisoare pe care ți-o scriu acum ar putea deveni publică…”.

Bărbatul blond care a devenit alb

În continuare, câteva tușe emoționante legate de orașul vieții tinere: „Datorită ție și ursulețului tău de soț (mulțam la amândoi), am locuit într-un mic hotel șarmant, la doi pași de Piața Romană, unde am fost alintată atât de recepționeri, cât si de cameriste, cu atenții rare și cu tandrețe ce n-am mai cunoscut de mult. În fine, eram oarecum acasă. Am revăzut Bucureștiul sub soare torid și ploi torențiale; l-am respirat cu senzualitatea cu care adulmeci mirosul unui amant înaintea primului sărut. Revederea aleilor înverzite, martore vechi ale plimbărilor adolescenții mele, casele mândre cu personalitatea lor atât de variată, toate ascunzând în dosul grilajelor mistere mute, m-au scăldat într-o nostalgie răscolitoare”. Cuvinte prea dulci, amețitoare? Vă ia cu leșin? Așteptați urmarea, poate vă mai răcoriți: „Bucureștiul meu, care nu mai era al meu, cu trandafiri și tei înfloriți! Ah, Doamne, de nu l-ar desfigura nepăsarea și inconștiența unora și de i-ar obloji rănile, inteligența altora!” Să te audă Cel de Sus, stimată doamnă!

Dragostea n-are vârstă

„Mi-am cumparat un covrig cald cu același gust de altă dată și am telefonat lui Petre, prieten de demult, despre care ți-am vorbit în câteva scrisori. Ultima oară l-am văzut acum mai bine de o jumatate de secol – apreciază Ada D’Albon. A venit a doua zi la hotel, a îmbătrânit frumos, din blond a devenit alb, la fel de solar ca pe vremea adolescenței, cu fruntea lui inteligentă și privirea albastră și învăluitoare. Cu toți cei 75 de ani ai mei, i-am fugit în întâmpinare și ne-am aruncat unul în brațele celuilalt, strângîndu-ne cu foc și cu forța adunată de toți anii care ne despărțiseră”. Atenție, încep indiscrețiile: „Ne-am înșirat poveștile cu bucuria de a ne regăsi alături, acasă. Pentru cât timp aveam să mai rămân acasă? Trăiam acel moment cu disperare pătimașă de teamă că timpul va trece prea repede. «Tu ești un vulcan pe un câmp de flori», mi-a spus prietenul meu cu zâmbet dulce. «Vai de bietele flori», i-am răspuns măgulită”. V-am prevenit, să nu ziceți că nu v-am prevenit! Dar dacă tot ați deschis scrisoarea/ziarul, citiți mai departe! „Am plecat ținându-ne de mână ca doi îngemănați, eu fericită, el cu o grijă mișcătoare pentru fiece pas ce făceam, și mi-a arătat sub soarele ce topea asfaltul Bucureștiul colț cu colț, m-a dus într-o grădină umbroasă unde am mâncat, dându-mi fără să-i cer din farfuria lui tot ce-mi făcea cu ochiul și alungând ușor cu mâna orice muscă ce încerca să se apropie de mine. L-am revăzut în aste zile zile tot atât de înduioșător și ne-am promis scrisori în serie și prietenie lungă”.

„Ciao, Ciao, bambina”

După această tulburătoare mărturisire, urmează un alt episod savuros: „Am convingerea că exilul, printre alte virtuți ce au influențat sufletul și mintea mea, mi-a deschis inima către omenirea întreagă. Atât în România, cât și în Franța, sunt deseori binecuvîntată de căldura întâlnirilor mele efemere sau durabile, cu unii și cu alții, indiferent când și unde. Într-o altă seară petrecută în București, am fost invitată de Sergiu Cioiu întrun restaurant agreabil, la aniversarea Mariei Spalas, pe care nu o cunoșteam, dar știam că e foarte implicată pe plan cultural. Sergiu! Alt prieten din adolescența mea mirifică. Venea pe vremuri în grădina casei noastre unde-mi cânta «Ciao, Ciao, bambina» și mă simțeam regină a universului. Azi, universul m-a înghițit, fac parte din el și, paradoxal, n-am nici un stăpân. Decât pe mine însumi”.

O carte despre Liliana Tomescu

În continuare: „Atenția deosebit de tandră și permanentă a lui Sergiu în perioada cât am stat la București mi-a procurat un sentiment de securitate și de bună stare. Și el, ca și mine, își are bârlogul departe, peste mări, și amândoi ne-am bucurat să realizăm că am parcurs cu har, fiecare în sensul său, drumuri asemănătoare, și că teatrul ne-a contaminat pe viață cu aceiași virulență. În acea seară la restaurant, am fost întâmpinată de meseni cu căldura de care ți-am vorbit, dragă Manuela. Marina Spalas mi s-a lipit de suflet spontan. (…) Scrie o carte despre o imensă actriță, Liliana Tomescu, care se nimerește să fie și o foarte iubită prietenă a mea”.

Mâna lui Răzvan Theodorescu

Și o întâlnire neașteptată la restaurant! „Am avut marea surpriză și plăcere să mângâi mâna din dreapta mea, mâna lui Răzvan Theodorescu, într-un fel neschimbat, inteligent, ușor hâtru, așa cum l-au cunoscut anii tinereții mele. Regăsisem, ca într-un vis, zâmbetele, vorba dulce și cu humor, înțepăturile neiertătoare ale limbii românești, mâinile fine ce te ating cu catifeaua lor pentru a-ți spune: «N-ai grijă, totul se rezolvă». Am fost înconjurată de «ai mei», pe care de mult îi pierdusem în negură”, se confesează Ada D’Albon.

Mădălina, o brună cu ochi verzi

O altă întâmplare miraculoasă, pe care nepoata lui Sadoveanu nu se sfiește s-o dezvăluie amicei aflate la New York: „Crezi, Manuela, că am o viziune utopică despre oameni? Îți garantez că nu. Lunga-mi viață de zbateri mi-a adus ca recompensă miracolul de a accepta oamenii așa cum i-a făcut Dumnezeu. Cum e posibil, ca în câteva minute, să mă împrietenesc pe aeroportul Charles de Gaulle cu o Mădălină, brună cu ochi verzi, cu care am schimbat doar câteva cuvinte și cărțile de vizită, ca apoi, după nici o jumătate de oră după coborârea din avion pe aeroportul Henri Coandă (eram încă în taxi) să primesc un SMS din partea acestei încântătoare Mădăline care deja comandase cartea mea «Ultima vară în Bretania» și mă invita la masă cu dorința fierbinte de a-i scrie o dedicație?”

Brânză bună în burduf de câine?

Unde n-am întâlni și noi o Mădălină brună cu ochi verzi, madame D’Albon, să ne invite la masă și să ne ceară autografe pe articolele din ziar! Povestea cu fermecătoarea Mădălina nu-i însă gata: „A venit în duminica următoare, m-a luat cu mașina și m-a întors la hotel după ce am petrecut o zi încântătoare în jurul unei mese gătită ca de nuntă, unde doi copii adorabili m-au adoptat, cățelul mi s-a încolăcit în brațe și soțul cu zâmbet prietenos nu mai prididea să pună alte și alte bunătăți pe masă”. E limpede, unii oameni n-au noroc și cu asta, basta! La finalul episodului „Mădălina”, o interogație dureroasă: „De ce oare România e vitregită? Care sunt bețele care împiedică roata României să treacă pragul? Să fie oare un blestem? De remarcat proverbul: «Brânză bună în burduf de câine»”.

Brașov: palincă, vin, clătite și pian dumnezeiesc

„Draga mea Manuela – curge scrisoarea mlădiței lui Sadoveanu-, mă apropii de sfârșitul basmului pe care l-am trăit în România. Am ajuns la Brașov frîntă, unde vara mea, Anne-Marie, și ceilalți veri și nepoți m-au primit cu toate douăsprezece brațe ale lor iubitoare, cu palincă, vin bun, clătite calde, cearșafuri scrobite, cu vorbe de dragoste, râsete zgomotoase și cu grădina invadată de condurași. M-am dichisit pentru concertul de seară, cu emoția cuvenită”.

La concert, așadar!

„Am intrat în sala Filarmonicii din Brașov cu lacrimi în ochi și cu o fericire indescriptibilă. Eram într-adevăr acasă, în universul atât de drag mie. Aveam loc în primul rând, aproape de pianist. Aici timpul, nu, nu s-a oprit, ci a dispărut o dată cu pereții și cu sutele de capete ce umpleau sala, azvârlindu-mă brutal în sfere înalte. Orchestră, apoi Orchestră și pian Dan Grigore. Rachmaninov… Dan Grigore a cântat la bis Prokofiev și Schumann. Absolut magnific”.

Dan Grigore hipnotizează sala

Ada D’Albon a fost fascinată de pianistul Dan Grigore: „Partea a doua a concertului a fost o vibrație ce-l ridica pe artist în imponderabilitate; un mim-balerin, un posedat plin de humor pe note, un scamator de mare anvergură care trecea ca o fantomă de la un compartiment al orchestrei la altul, insuflând instrumentiștilor harul său aparte, har ce nu poate să-l aibă decât acela ce din leagăn a fost ursit să poarte muzica în maduvă și în sânge. Dan Grigore a hipnotizat sala. Încă mă mai găsesc azi, cu ființa mea întreagă, în acel vid lăsat de timpul dispărut pentru a lăsa loc aurei lui Dan Grigore- o minune pe care România are șansa s-o aibă și să o slăvească”.

Româncă sau franțuzoaică? Și una, și alta!

Ada D’Albon a avut un program încărcat la București: „Bineînțeles, m-am întâlnit (și) cu prietena mea – prietenie intermitentă – de o viață, Ioana Georgescu. O zgâtie de copilă la trei ani, o zgâtie de doamnă azi, cu temperament deseori nestăvilit, cu haz și umor inteligent, cu ochi focoși și zâmbet șarmant, o bucurie de prietenă cu care mă văd din an în Paști, când dă Dumnezeu”. Imediat, o constatare, o punte a acestei prietenii: „Ca și mine, nici româncă, nici franțuzoaică, ca și mine, și româncă și franțuzoaică. Sufletește, ducem cruci asemănătoare”. Frumos spus.

Apus în balcon

„O revăzusem la Paris cu câteva luni înainte, plăcerea reîntâlnirii cu ea în România a fost mărită, ca și cum regăseam amîndouă, pe pămîntul strămoșilor noștri, copilăria intactă pe locul unde o părăsisem. Ne-am revăzut de mai multe ori în București cu aceiași mare plăcere. De la ea din balcon am privit pomii, florile, casele, apoi cerul în apus, aș fi putut crede că suntem la Paris; de acolo de sus nu puteam știi ce limbă vorbeau trecătorii”.

Te-ar putea interesa și: