În urmă cu 118 ani, filologul Ovid Densușianu (1873- 1938) publica, la Paris, primul volum din Istoria limbii române, Originile, lucrare de înaltă ținută științifică, unică în peisajul cultural românesc la acea dată. Nepotul lui Nicolae Densușianu (omul cu „Dacia preistorică” - 1.200 de pagini extrem de controversate) nu împlinise 27 de ani, dar era un cărturar consacrat. A dovedit-o și ulterior, predând la Facultatea de Litere din București din 1897 până în anul morții. Închin rândurile de mai jos acelui tratat, tangențial poate cu ziua de 31 august, consacrată, în urmă cu câteva veri, limbii noastre.

De remarcat că până la demersul lui Ovid Densușianu nicio o altă carte serioasă nu se scrisese despre istoria limbii române. Aveam fel și fel de manuale și volume de istorie, multe, bune sau mai puțin reușite, dar niciunul în care să fie tratat pe larg subiectul limbii române. Sforțările lui B. P. Hașdeu (1881) și A. Philippide (1894), stinse în fașă, neconcretizate decât la nivel de „introduceri”, au înșelat așteptările. Nici Densușianu nu și-a încheiat, din păcate, opera de căpetenie. A publicat primul volum în capitala Franței, în 1901, cum am amintit, iar pe cel de-al doilea, cu mari intermitențe, în fascicule, între 1914 și 1938. Ele acopereau perioada dintre colonizarea romană și veacul al XVIlea. „Capitolul consacrat secolului al XVII-lea formase obiectul unor prelegeri universitare și ar fi fost pregătit pentru tipar, dacă nu survenea moartea neașteptată a autorului. Aceasta a împiedicat și tipărirea a încă unui curs universitar desăvârșit: Evoluția estetică a limbii române, pe care Ovid Densușianu îl considera ca făcând corp cu tratatul său”, explica prof. univ. J. Byck, îngrijitorul ediției publicate în 1961 la București de Editura Științifică.

Contre cu patrioții

Cu alte cuvinte, Istoria limbii române gândite de Densușianu nu a fost finalizată, dar nici lăsată de izbeliște. De altfel, potrivit profesorului Byck, acest tratat a reprezentat ani buni unicul manual pentru cei care, începători sau înaintați în studii, au vrut să cunoască tainele existenței istorice a limbii române. Dar să pătrundem, mai bine, aceste taine.

Călăuzitor ne va fi însuși Ovid Densușianu, care în prefața Istoriei limbii române sintetiza:

„În mai multe probleme, părerile noastre diferă de cele răspândite astăzi în România; ne așteptăm ca ele să nu fie întotdeauna admise de filologii din țara noastră. Într-adevăr, felul în care ne reprezentăm formarea limbii române nu este de natură să satisfacă susceptibilitățile compa-trioților noștri. Puțin ne pasă însă, dacă filologia risipește uneori iluziile patriotice la care se mai ține încă în România. Am socotit că trebuie să se rupă cu prejudecățile care au influențat până acum studiile noastre și să înlăturăm orice considerație străină științei. Din aceste motive, cartea noastră se adresează mai ales cititorilor imparțiali și, mai ales, romaniștilor străini, care vor putea privi faptele cu același calm și cu aceeași nepărtinire ca noi”. De reținut (și) acest discret a v e r t i s m e n t .

Veți afla imediat de ce, imediat cum vom prezenta fragmente din concluzia lui Densușianu, consemnată la sfârșitul primului volum, Originile.

 De la grai romanic, la limba română veche

Iată-le! „Transportată în Peninsula Balcanică, latina întâlnește aici traca, ilira și greaca; în lupta care începe între ea și celelalte limbi, traca și ilira pierd cea mai mare parte a domeniului lor.

Absorbind în ea o parte a elementului autohton, latina balcanică s-a transformat cu timpul într-un grai romanic special, a cărui dezvoltare merge, într-o anumită măsură, până în secolul al VI-lea, paralel cu aceea a albanezei și mai ales a dalmatei, a italianei și câteodată a retroromanei. Acest grai romanic devine limba română propriu-zisă în momentul în care pătrunderea slavilor îl desparte de restul Romaniei”.

În continuare, Densușianu expune teoria care probabil a deranjat la începutul secolului XX, cum a deranjat și ulterior, în perioada comunistă, în epoca în care ne desprinsesem deja de Moscova și practicam (din nou) un naționalism agresiv.

Îi cedez din nou cuvântul distinsului profesor:

„Din centrul formației sale, Iliria, limba română avea în evul mediu ramificații spre sud, până în Dacia; între această română septentrională și cea de dincolo de Dunăre au avut loc schimburi numeroase, timp de mai multe secole.

În aceste schimburi, și mai ales în emigrarea unui puternic contingent meridional în Dacia trebuie să căutăm motivul surprinzătoarei asemănări pe care o constatăm între diferitele dialecte române; aceleași fapte explică despărțirea limbii române în cele trei dialecte cunoscute.

Această despărțire era împlinită la sfârșitul secolului al XIII-lea. Este epoca în care limba română a luat forma pe care a păstrat-o, în trăsăturile sale cele mai caracteristice, până în zilele noastre; influențele străine cele mai importante care s-au exercitat asupra ei și care i-au imprimat cele mai multe particularități sunt anterioare acestei date”. Profeso - rul școlit la Iași, Paris și Berlin nu se oprește însă aici.

Ține cu dinții să-i pună la punct pe înțepeniții și interesații scenei socio-culturale:

„Privită astfel, istoria limbii române vechi este așezată în adevăratul ei cadru; ea nu se mai prezintă ca o expunere a câtorva fapte izolate și alese dinadins pentru a apăra tezele dictate de preocupări adesea străine științei. Dezvoltarea limbii române apare, din cele ce am spus, mai complicată decât bănuiam sau decât voiam să o credem până acum; ea nu se reduce la o simplă transformare, lentă și lipsită de orice influență străină adâncă, a latinei din Dacia, așa cum au presupus cei mai mulți filologi; ea cuprinde ceva mai mult, adică întreaga istorie a latinei orientale și multe capitole din istoria celorlalte limbi balcanice”.

 

„Barierele înguste în care i s-a închis până acum istoria”

 

 

Urmează un tir bine concentrat de întrebări al distinsului filolog, în încercarea lui de a pleda în favoarea științei:

„Se află aici ceva care să scadă importanța limbii române în cercetările de filologie romanică și balcanică și prestigiul originii sale latine, pe care învățații români, în înflăcărarea lor patriotică, au crezut că trebuie să o apere și să o salveze prin toate mijloacele și prin lupte adesea inoportune? Nu câștigă oare limba română în valoare pentru studiile filologice și în importanță, alături de limbile surori, atunci când dăm la o parte barierele înguste între care i s-a închis până acum istoria și când îi acordăm pe teritoriul României un loc atât de important, acela de reprezentant al latinei balcanice, al unei părți imense din vechiul domeniu al romanilor?”.

Odată pornit, Ovid Densușianu revarsă argument după argument în favoarea respectării adevărului științific, compunând din mirările enunțate tot atâtea răspunsuri. Toate logice.

Drept dovadă: „Întru cât și-a pierdut limba română caracterul său latin, prin faptul că diferite graiuri străine i-au influențat fonetica, lexicul etc.? Ar fi fost posibil ca lucrurile să se petreacă altfel? Se poate concepe viața unei limbi fără o infiltrare continuă de elemente noi, fără o alterare a formelor sale sub acțiunea diferitelor cauze externe? Și nu este oare în fiecare limbă ceva stabil, care îi dă marca distinctivă, caracterul de limbă aparținând unei familii determinate?” Imediat, cireașa de pe tort: „Până la urmă, n-a rămas limba română o limbă romanică?”

Concluzia împletește și împacă filologia cu istoria: „Și pentru că filologia trebuie să meargă mână în mână cu istoria, cum s-ar putea prezenta în alt chip evoluția limbii române? Nu ne învață istoria că românii au trăit în mijlocul celor mai deosebite elemente etnice, că s-au amestecat cu ele și că acest amestec a fost adesea dintre cele mai intense? Istoria lor este oare, adeseori, altceva decât o pagină a istoriei popoarelor cu care s-au găsit în contact? De ce să nu ne bucurăm atunci de această concordanță dintre datele filologiei și cele ale istoriei?

Scopul suprem al științei nu este oare să unifice toate eforturile, să coordoneze faptele dobândite prin metode deosebite și să ajungă, pe căi diferite, la rezultate identice?”