Gând îngenuncheat, la început de săptămână. Avem impresia că trăim vremuri cum nu au mai existat, că suntem doar noi, cei de astăzi, față-n față cu o apocalipsă a timpurilor, a cugetului, a omenescului. Adevărul e, însă, altul. Fiecare suflet ce trece pe acest Pământ poartă cu el o Cruce și o bucurie, nădejdea mântuirii, freamătul unei apocalipse lăuntrice, laolaltă cu lacrima, cu neputințele sale, dar și cu soarele nădejdii licărind mereu înainte. Fiecare epocă are sub coaja ei scânteia nașterii și tremurul unui liman la care se ajunge. În însuși simbolul Crucii avem îngemănat verticalul Cerescului, cu chemarea și urcușul din lăuntru, cu orizontalul a tot ceea ce înseamnă pământescul. Între aceste planuri, e chiar Scara către Dumnezeu Tatăl, Hristos Mântuitorul, Scară de Dumnezeu ce se lasă pe Sine  născută, crescută, răstignită și mai apoi înălțată în realitatea fiecăruia dintre noi, în faptă și nu în imaginar.

Predicile Părintelui Arsenie Boca din 12 septembrie 1948 și 14 septembrie 1949  vin, parcă, să ne aducă aminte de taina iubirii, a rămânerii întru Hristos, încrustată întru veșnicie în simbolul absolut al Sfintei Cruci:

”Căci așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” 

( Ioan 3, 16)

  • De ce L-a dat Dumnezeu pe Fiul Său, Iisus, spre jertfă, ” și încă jertfă de cruce”?
  • Pentru că singurul grai care mai poate răzbi până la inima oamenilor s-a dovedit că nu mai rămâne altul, decât Jertfa Cuiva pentru ei.

Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-l poți uita niciodată.

La începutul unuia dintre războaie ieșise o lege că poți lipsi de la război dacă îți găsești un înlocuitor. Greu de găsit înlocuitor la moarte. Era undeva un om cu o casă de copii, dar necredincios și trebuia să plece la război. Când, la plecare, iată că vine un  tânăr ți-i spune: ” Eu sunt singur, chiar dacă mor, după mine nu plânge nimeni; merg eu în locul dumitale la război!” S-a dus tânărul. După oarecare vreme, tânărul cade rănit de moarte și, cum ajunge acasă, moare.

Mormântul său era mereu împodobit cu flori și nimeni nu știa cine i le pune, până când, într-o noapte, a fost găsit necredinciosul că-i ducea flori la mormânt.

  • Bine, dar tu nu crezi în Dumnezeu!
  • Ba acum cred, fiindcă numai Dumnezeu i-a putut da tânărului acestuia iubirea de mine și de copiii mei, ca să meargă el în locul meu la moarte; și asta numai Dumnezeu a mai făcut-o, când a trimis pe Fiul Său să moară în locul nostru!

Întrebarea:

Dacă așa de mult ne iubește Dumnezeu, cum se face că viața noastră e așa de apăsată de tot felul de încercări? Sau, punând întrebarea prin cuvintele Scripturii: De ce ”pe cel ce-l iubește Dumnezeu, îl iartă, iar pe cine-l primește, îl bate?” Cu alte cuvinte, dacă așa de mult ne iubește Dumnezeu, de ce-i viața noastră așa de necăjită?”

  • Fiindcă ”pe cât sunt de departe răsăriturile de apusuri așa sunt de departe judecățile Mele de judecățile voastre” ( Psalmul 102, 12, Isaia 55, 8-9) – zice Domnul. 

O mică pildă: altfel sunt judecățile unui tată care-și ia la rost copiii, decât e socoteala copiilor. Dar când copiii vin la minte deplină, atunci înțeleg care a fost judecata tatălui lor. ( Sf. Marcu Ascetul, Filocalia I, pedeapsa- întărire).

Așa și noi, cât suntem înfășurați în trup, suntem destul de legați într-o înțelegere trupească a vieții, într-o înțelegere pruncească. Dar când vom scăpa de muritorul acesta de pe noi, atunci cu mare recunoștință vom mulțumi lui Dumnezeu pentru toate încercările la câte ne-a supus cât eram în lume.

Trebuie, prin urmare, să lungim vederea până dincolo de zarea vieții acesteia, până în cealaltă împărăție, că altfel nu putem pricepe necazurile vieții acesteia și, nepricepând-o pe aceasta prin cealaltă, n-o putem răbda.

Dar dacă o înțelegem așa cum este, pe una în legătură cu alta, atunci oricum ar fi de necăjită, capătă o valoare neprețuită. Și atunci se întâmplă un lucru minunat: omul iubește necazurile și pe toți cei ce-l necăjesc îndeosebi. De-acum creștinul stă liniștit pe conducerea lui Dumnezeu și vede că orice cruce a vieții sale este o mărturie a iubirii părintești a lui Dumnezeu; orice cruce e o treaptă a desăvârșirii.

Deci, dacă ne împărtășim cu Sfânta Jertfă a Domnului, ne împărtășim cu Taina Iubirii supreme a lui Dumnezeu, împărtășire care, printre alte daruri, are și pe acesta: că ne ridică de la înțelegerea pruncească a vieții la înțelegerea pe care o avea Iisus, în temeiul căreia Îi suntem următori convinși și liniștiți, oricât de neliniștită ar fi marea vieții de aici.

Știm Cui credem și știm Cine-i la cârmă!

Până la răstignirea Domnului pe cruce, crucea era lemnul morții celei mai de ocară. Prin sfintele Sale patimi, Iisus a schimbat ocara în slavă, încât Apostolul Pavel nu găsea alt cuvânt în care să se laude decât în Crucea Domnului, mustrând pe cei ce sunt vrăjmașii crucii. 

Deci lemnul crucii a fost prevestit prin prooroci, prin Moise și prin David. Prin proorocul David ne poruncește să ne închinăm Crucii, așternutului picioarelor Lui, că sfânt este. 

Oare de ce zice despre Cruce că e așternut numai al picioarelor Lui? Fiindcă Iisus S-a răstignit pe Cruce nu cu ființa Sa dumnezeiască, ci cu firea omenească, Adam cel nou, ceea ce în graiul profetului e tot una cu picioarele lui Dumnezeu.

Să lămurim ceva și din înțelesul crucii ca suferință.

Suferința, necazurile, încercările sunt cea mai necunoscută cruce, deși fiecare are de dus câte una. Mai toți se roagă lui Dumnezeu să-i scape de cruce. Nu e bine așa. E semn că oamenii nu-i cunosc rostul și nu-i cunosc pe sfinți. Iată de pildă ce spune sfântul Marcu Ascetul, că prin aceasta se cunoaște dacă o are cineva, dacă primește cu bucurie necazurile. Tot acest sfânt ne spune despre crucea încercărilor, că pentru trei pricini vin asupra noastră:1. Ca pedeapsă pentru păcatele făcute (”pedeapsă” în graiul bătrânilor înseamnă învățare de minte) 2. Pentru ferirea de cele ce altfel le-am face; și 3. Pentru întărirea virtuții.

”Să nu spui că se poate câștiga virtutea fără necazuri: căci virtutea neîncercată în necazuri nu e întărită!” (Filocalia I, p.236. 66)

Cea mai grea încercare a vieții este necazul morții. Cum stăm față de o asemenea încercare? Ar trebui să stăm și mai liniștiți ca față de cruce; fiindcă Mântuitorul, prin moartea Sa, a schimbat nu numai rostul Crucii din ocară în slavă, ci a schimbat și rostul morții și l-a făcut bun. Până la Iisus moartea era o pedeapsă dată firii omenești, plată a păcatului. De la înfrângerea morții, prin Învierea Omului nou, moartea, cea mai grea încercare a vieții acesteia, s-a schimbat în moarte a păcatului și a izbăvirii firii omenești. Așa ne învață sf. Maxim Mărturisitorul.

Iată de ce prăznuind Crucea, vorbim de Înviere și a morții omorâre. 

Acestea sunt cunoștințe duhovnicești care dau curaj vieții acesteia, îi dau înțeles și o liniște cu atât mai mare cu cât e mai învolburată marea societății omenești.

Iată pe ce temelie stăm:

”Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim!”

”Cuvinte Vii”, Părintele Arsenie Boca, Deva, 2006, pag 14-17.