Dacă nu vă amintiți de incidentul la care fac referire, pozele stau mărturie abjectului gest. Biserica a fost mâzgălită cu măscări roz, lături cu un potențial extraordinar de a stârni din nou public scandalul dintre conservatorism și progresism pe tema eternă de gâlceavă, minoritățile sexuale.

Prima reacție a lui Vasile Bănescu, altfel un om cu darul de a aduce pacea, de a potoli spiritele, arată potențialul evenimentului de a exploda: ”(Incidentul este)  Doar un exemplu strident dintr-un lung șir de acte violente dictate și întreținute de o hidoasă ideologie (neomarxistă) eminamente anticreștină, aplaudată pe alocuri inclusiv mediatic, care infestează progresiv și progresist mediul universitar și social occidental, dar care, în virtutea mimetismului deja consacrat la noi, își găsește, iată, adepți și în România.

Din fericire nu în România profundă, a majorității oamenilor normali și de bun-simț, ci în aceea, insulară, a unor personaje ce nu sunt obișnuite să țină în mână o carte, ci doar un spray cu vopsea de graffiti. Salvarea lor, ca și a noastră a tuturor, o reprezintă constant educația în spiritul valorilor firescului, ale culturii autentice și, desigur, fertila credință în Dumnezeu”

A doua zi după incident, pe 20 martie, preotul paroh al bijuteriei din lemn, Adrian Niculcea, face o declarație care pare surprinzătoare: ”  “Nu, doamnă. Noi, care ne credem oameni deștepți și mai ales cu scaun la cap, nu mergem pe urmele bufonilor din AUR. Acesta este un incident izolat, datorat unui țăcănit și nu o problemă serioasă, care să merite “solidarizare mai mare în jurul Bisericii”. Biserica are propriii apărători calificați, n-are nevoie de apărători de operetă”. Doamna din declarație este o persoană care l-ar fi contactat pe preot și i-a spus că agresiunea ar putea fi un prilej de solidarizare în jurul Bisericii.

Au trecut atâtea zile de atunci și nu avem numele celui sau celor care au vandalizat biserica.

Mie, ca om preocupat de anchete criminalistice și de dezlegarea enigmelor, îmi lipsește informația asta. Nu ca să îl văd pedepsit, desi nu cred că el trebuie să scape basma curată, ci doar ca una dintre enigmele mai mari sau mai mici să primească o soluție publică. Sunt convins că nu aș face dintr-un țăcănit un caz de generalizat, nu l-aș transforma în simbol al luptelor duse la zidurile Bisericii noastre, ci l-aș considera cel mult un pion, o victim a unor convingeri ferme, dar strâmbe. Din păcate, privitul dincolo de granițe, ne arată că astfel de bătălii sunt pierdute de alte biserici și, data fiind tema în dispută, minoritățile, nici nu ar găsi mulți aliați. Nici măcar între actorii autorităților de la noi, timorate și ele de acțiuni și declarații ferme pe acest subiect.

Tocmai pornind de la tema minorităților sexuale, preotul a avut dreptate când a spus că o solidarizare pornind de la acest atac nu ar fi deloc benefică Bisericii. Dimpotrivă, un război pe tema minorităților ar putea avea efecte devastatoare pentru Biserică.

Așadar o întrebare își așteaptă răspunsul. Eu cred că ni se cuvine, chiar dacă poate nu am știi ce să facem cu el, cum să manipulăm acest răspuns ca să nu desăvârșim, fără să vrem, atacul început de un țăcănit înarmat cu un spray.