Cu vreo trei ani în urmă, Spandugino Publishing House publica ”Etica politică” de Mihail Manoilescu.
Cartea a fost scrisă în 1946 – 1947, ”între două arestări”, cum se precizează pe prima pagina, în limba franceză. În 1950, soția lui Mihail Manoilescu a tradus-o în românește. Manuscrisul original s-a pierdut, a rămas însă traducerea soției care, iată, este publicată acum. Apariția cărții a fost salutată de intelectuali de prestigiu, precum Andrei Pleșu, și a fost primită cu interes real de cei cîțiva politicieni care citesc și cărți. Mi-amintesc că am văzut cîțiva ( nu vreau să produc iluzii, erau doi, nu mai mulți!) dintre foștii colegi din Camera Deputaților citind-o chiar cu creionul în mînă. Cartea strînge gîndurile lui Mihail Manoilescu despre raportul dintre omul politic și setul său de obligații: față de sine, față de ai săi, față de partid, față de țară, față de Dumnezeu. Deși sistematizarea problemei este foarte bună, cartea planificîndu-și foarte bine ”țintele” într-un cuprins pe cît de limpede pe atît de profund în intenții, răspunsurile date subtemelor asumate nu sînt extraordinare.
Aproape la fiecare pagină citești lucruri pe care le știi deja. Că ceea ce scrie Manoilescu în termenii dezideratului nu se regăsește în practica politică (inclusiv în practica lui politică), este la fel de adevărat. Cu alte cuvinte, ”Etica politică” de Mihail Manoilescu pune foarte bine întrebările, dar oferă răspunsuri mediocre. Corecte, dar mediocre. Această concluzie, care mi s-a impus de la prima lectură, m-a făcut să nu fiu entuziasmat. Poate că, totuși, am greșit. În fond, etica nu este teritoriul spectaculosului. Etica este alcătuită dintr-o sumă de platitudini. Importante, fără îndoială, necesare, dincolo de orice discuție, unele dintre ele meritînd să te lupți pentru ele, chiar să-și dai viața, dar platitudini. Nu în termenii spectacolului de idei trebuie judecată o carte care se cheamă ”Etica...”. Afară de situația cu totul excepțională în care e scrisă de Aristotel! Nu m-am împăcat, deci, cu primul verdict de cititor pe care l-am dat cărții. Mai ales că destinul autorului impune respect, dacă nu chiar și un pic de admirație.
Mihail Manoilescu (1891 – 1950) a fost un exemplu pur de politician zdrobit de destin. Poate că, dacă rămînea la studiile sale despre economie și la afacerile sale, era mai bine. A intrat, însă, în politică pe poarta gazetăriei, ca mulți alții de atunci și de acum, și biografia sa a căpătat viraje amețitoare. Aproape că nici nu avem posibilitatea să apreciem dacă era ori nu înzestrat pentru politică, dacă putea face bine țării ori nu din cauza împrejurărilor care i-au marcat drumul politic. E ca și cum un arhitect proiectează o clădire splendidă, dar după ce înalță primul zid vine un cutremur de 9 grade și distruge absolut totul, schilodindu-l și pe arhitect. Un seism de 9 grade este dincolo de orice capacitate de previziune sau de gestiune.
Împrejurările de dincolo de previziune și de orice capacitate de a le gestiona care i-au marcat biografia politică lui Manoilescu au fost Dictatul de la Viena (pe care Manoilescu a trebuit să-l semneze în august 1940) și venirea la putere a comuniștilor (1944-1945). Sigur că se poate discuta și asupra opțiunilor sale. Că în 1926 este sedus de Mussolini, mai pot înțelege pentru că s-au mai văzut cazuri. Și nu puține. Că în același an devine carlist, iarăși, nu e reprobabil, deși e clar că omul avea opțiuni neinspirate. Dar, că devine membru al Senatului Legionar și că va colabora fructuos cu camarila constituită după revenirea lui Carol în țară este, deja, o problemă. Poate chiar de etică. Sigur, nu sînt eu în postura să judec. A plătit cu vîrf și îndesat, nedrept de la un moment dat încolo, opțiunile sale eronate. Devine ministru de externe în guvernul Gigurtu (instalat în iulie 1940) și doar o lună mai tîrziu este cel obligat de funcție să accepte formal Dictatul de la Viena (sigur, leșină și plînge, dar semnează), pentru ca o lună după aceea să plece din funcție cu tot guvernul.
În 1944, comuniștii îl închid pentru 14 luni în vederea unui proces care nu a mai avut loc. În 1948 îl arestează din nou, îl duc la Sighet unde, în condiții cumplite, își găsește sfîrșitul în decembrie 1950. Ceea ce i s-a întîmplat lui Mihail Manoilescu, după 1944, este uluitor! După ce a fost eliberat în 1947, Gheorghiu-Dej personal îi cere să elaboreze cîteva documente de analiză și consiliere pe probleme economice. Manoilescu o face cu abnegație sperînd, probabil, că asta îl va scăpa de soarta cumplită pe care cred că o prevedea. Nu va fi deloc așa, pentru că este încarcerat, cum spuneam, în 1948. Moartea sa din 1950 rămîne necunoscută familiei. Dar nu numai familiei, pentru că în 1952, înr-un dosar al ziariștilor interbelici, Manoilescu este condamnat la ani grei de pușcărie ”în lipsă”. Repet, el murise în penitenciar de doi ani, dar judecătorii regimului nu știau.
Mai mult, în 1954, Marea Adunare Națională respinge un memoriu de grațiere înaintat de familie și decide ca Manoilescu trebuie să execute în continuare sentința. Trecuseră, deja, 4 ani de la moartea sa. Care dintre sentințe trebuia executată, e un mister pînă azi. Abia în 1958, Direcția Penitenciarelor a anunțat familia că Mihail Manoilescu murise în 1950. Certificatul de deces este întocmit în 1957. Numele său reapare, timid, în spațiul public românesc prin anii 60, datorită unor lucrări de economie scrise de el, în care sugera drept cale de dezvoltare o combinație de protecționism și corporatism. Exista legenda succesului brazilian al teoriilor sale și, pe fondul reconsiderărilor în spirit naționalist din vremea aceea, numele său a fost, parțial, reabilitat.
Știind că autorul a pătimit toate astea și că e ultima sa cartea, ”Etica politică” se citește altfel. Mai interesantă decît orice devine nu încercarea lirico-filozofică a autorului, ci iscodirea sufletului său. Ce-o fi fost în sufletul său, între cele două arestări, cînd a scris-o?
Recomandările noastre
