O cheama Alexandrina Gherman si pe 6 martie va implini 101 ani.

Dupa cum se tine, are toate sansele sa-si serbeze ziua de nastere si anul viitor. Chiar daca are peste 100 de ani, inca e in putere. Pana si lemnele si le taie singura.

Femeia traieste singura intr-un sat de munte, Dealu Mare, din judetul Hunedoara. Vorbeste tare si stalcit. Uneori, limba si picioarele nu o mai prea asculta. Cu auzul sta si mai rau. Mai mult, deduce ce-i spui citind pe buze. Spatele o doare asa de tare, incat pensia ei, de numai 120 de lei, este ultimul motiv pentru care s-ar plange acum.

Dar nu se plange. Ea stie ca viata nu e usoara, mai ales aici. N-a fost niciodata. Pantele sunt abrupte, iernile grele, iar pamantul prea putin roditor.

Prima oara la doctor, la varsta de 70 de ani

Alexandrina Gherman abia daca-si mai poate calcula anii. Cand este intrebata ce varsta are nu stie sa raspunda clar. Spune simplu: „Sunt (nascuta - n.r.) din 1906”. N-a facut niciodata scoala. De tanara, s-a mutat din Valisoara, satul cel mai apropiat, in Dealu Mare, pentru a deveni sotie. Singura ei ocupatie a fost gospodaria.

Barbatul a parasit-o prin 1936. S-a dus pe lumea cealalta. La 35 de ani s-a casatorit din nou. Al doilea barbat a murit in 1960. Ea a ramas singura, cei trei copii fiindu-i deja plecati care-ncotro, la un trai mai bun. De atunci, femeia se bucura  doar de vizitele celor cinci nepoti. Dar nu s-a lasat insa prada deznadejdii. Spune ca l-a avut pe Dumnezeu aproape.

A avut patru copii. Victoria avea 18 ani, acum o jumatate de veac, cand a murit intr-un accident de motocicleta. Cornel are aproape 70 de ani si s-a stabilit in Valea Jiului. Vasile are 67 de ani, sta intr-un sat alaturat si nu o poate vizita prea des. Mezina familiei, Raveca, are 61 de ani. Ea sta cu Alexandrina cateva zile, o data la doua-trei saptamani. „Din satul meu, din Sulighete, pe jos, pana aici faci trei ceasuri. I-am spus sa vina la mine acasa, dar nu vrea nicicum sa plece”, spune Raveca.

Prima oara, Alexandrina a fost la doctor cand avea 70 de ani. Isi rupsese un picior. Cu doi ani in urma a fost ultima data cand a luat medicamente ca sa scape de gripa. Desi medicii nu-i mai dadeau nicio sansa, si-a revenit. Acum, Alexandrina nu are nevoie de nicio pastila.

Isi cara singura apa

Cum-necum, Alexandrina si-a serbat in 2006 cea de-a 100-a primavara. Momentul a fost marcat de „domnii” de la primarie cu tort si chiar cu o mica petrecere. Totul s-a petrecut in casa vecinilor ei, pentru ca batrana nu are decat un biet bordei cu o singura camera. N-a inteles ea prea multe atunci (dupa cum spun cunoscutii, are cate-o zi in care este extrem de lucida si constienta, urmata de trei-patru zile in care nu te prea poti intelege cu ea). A fost, a trecut, iar in ziua urmatoare a revenit la cele zilnice. Cand afara nu-i zapada mare, Alexandrina isi cara singura apa. Pana si lemnele si le taie singura, la aproape 101 ani. „Atunci cand nu luneca afara, mai duce apa chiar si cu galeata de 10 litri”, spune, uimita, Marinela Petros, o vecina in varsta de 39 de ani.

Mai tine si acum o gaina si un cocos. Restul celor catorva gaini au cazut prada uliilor, in ultimii ani. Dar totusi mai are pentru cine iesi din bordei ca sa arunce graunte. O data la o saptamana sau doua, unul dintre copii ii mai calca pragul, aducandu-i paine si alte cele de trebuinta. In rest, isi gateste singura, isi spala hainele singura si tot singura asteapta ziua de maine.

Are nevoie de lumina

Dupa ce termina cu treburile zilnice, batrana sta in casuta ei. Adapostul ii depaseste varsta, are in jur de 150 de ani. Doar in secolul al XIX-lea se mai faceau case din barne de lemn lipite intre ele cu pamant si cu acoperis din paie, prin care fumul de la soba iese total necontrolat.

Hornul nu e scos prin „sarpanta”, dar batrana nu-si face probleme ca i-ar putea arde casa. Nu i s-a intamplat niciodata in 100 de ani si mai bine, asa ca de ce s-ar intampla acum?

In camera mica, dar calduroasa, pamantul joaca rol de pardoseala. Nu exista nici curent electric. Alexandrina se plimba prin camera ajutata de un toiag, pune un lemn pe foc, dupa care da sa aprinda lampa, ca sa vada mai bine figurile oaspetilor.

Lumina care patrunde de afara prin ferestrele de-un lat de palma nu este suficienta, mai ales pentru ochii ei obositi. Aprinde „ghiufa”, o pune in dreptul fitilului si... nimic. Scutura de lampa, iar din rezervor nu mai clipoceste nimic. Reactia vine resemnata: „Nu mai am petrol, si nis nu mai sciu de unde pot lua”. Da din umeri a neputinta.

Martor detasat

Istoria, vazuta din varful muntelui

Alexandrina Gherman a trait toate evenimentele istorice importante ale ultimului veac si le-a supravietuit, trecand pe langa ele cu o oarecare detasare.

Primul Razboi Mondial. Alexandrina avea 10 ani cand Romania intra in Primul Razboi Mondial. Inca se mai juca prin sat, cu copiii, isi ajuta bunicii in gospodarie si invata sa teasa lana. In satul ei de munte, razboiul s-a vazut doar prin plecarea tinerilor la oaste, mai apoi prin durerea vaduvelor si prin flacaii intorsi raniti de pe front.

Unirea. Femeia nu-si aminteste nimic de la Unire. „D-apai, Dumnezeu mai stie, ca nici nu mai stiu cat o fi trecut de-atunci”, zice femeia. Fiica Alexandrinei nu-si aminteste nici ea ca mama ei sa-i fi povestit ceva legat de acest eveniment.

Al Doilea Razboi Mondial. Deja, Alexandrina se afla la cea de-a doua casatorie. Nistor Toader, primul sot, murise cu cativa ani inainte, prin 1936. Dupa trei ani de singuratate s-a casatorit cu Ioachim Gherman. Avea 35 de ani. Caminul le-a fost invadat, prin toamna lui 1944, de un pluton de soldati rusi. Ioachim stia ruseste. Fusese opt ani prizonier in Rusia, dupa Primul Razboi Mondial. Ioachim ii tinea de povesti pe rusi, iar Alexandrina le facea de mancare, doar ca sa-i multumeasca, sa le faca pe plac, sa nu cumva sa plece prin sat si sa „faca prapad”. Asa a trecut pentru ea al Doilea Razboi Mondial.

Colectivizarea. La Dealu Mare, comunistii n-au apucat sa faca CAP-uri, in principal din cauza zonei muntoase. Oamenii n-au scapat insa: fiecare a trebuit sa doneze cate o oaie. Alexandrina si Ioachim n-au avut oi, asa ca a trebuit sa cumpere una ca sa o doneze statului si sa scape, astfel, de comunisti.

Revolutia din 1989. In 1989, Alexandrina avea 83 de ani. A auzit ca se intampla ceva si a crezut ca este iarasi razboi. In bordeiul ei fara curent se ruga, in decembrie ‘89, ca Dumnezeu sa-l scape nevatamat pe nepotul ei Emil (acum de 37 de ani) aflat atunci in armata, la Bucuresti. Rugaciunile au dat rezultate, iar nepotul a scapat nevatamat.

Bordeiul secular

Casa Alexandrinei are 150 de ani vechime

Casuta in care locuieste Alexandrina are peste 150 de ani vechime. Femeia ne spune ca a fost ridicata de tatal celui de-al doilea sot. Casa este mica, are doar trei metri latime si vreo sase lungime. E alcatuita dintr-un pridvor acoperit, o camaruta pentru alimente si o camera de dormit. In camera, lumina patrunde prin doua ferestre mici, cu latura de doar vreo 30 de centimetri. Pamantul este bine batatorit si joaca rol de pardoseala. Laturile incaperii sunt ocupate de doua paturi inguste, o masa, o soba si un raft cu borcane. Atat. Acoperisul de paie al casei abia se mai tine.

Cu cativa ani in urma, pe ceea ce ar fi trebuit sa fie coama acoperisului, nepotii i-au asezat cateva folii de plastic intepenite cu pari de lemn. Un colt al acoperisului a fost „rezolvat” cu un brat de tulpini uscate de porumb. In rest, gospodaria mai e alcatuita dintr-un cotet pentru gaini, un sopru ramas pe locul grajdului, care nu se mai vede azi, si un WC turcesc de niciun metru si jumatate inaltime.

Sufletul satului

Sefa colindatorilor, pana la 85 de ani

Pana pe la 85 de ani, Alexandrina Gherman a fost „prescurarita” satului, femeie credincioasa careia, pentru exemplul dat enoriasilor, i se acorda onoarea de a pregati prescura ce se pune pe masa, in biserica, la slujba. Tot cam pana la 85 de ani a fost si lidera trupei de „dubasi”.

In aceasta calitate, lupta cu nametii, la fiecare Craciun, impreuna cu flacaii tineri ai satului, pentru a ajunge la toate gospodariile din Dealu Mare. Acum se multumeste sa stea acasa si sa mai ingane cate-o doina straveche care se va pierde, probabil, odata cu ea.