Andrei Gheorghiu, fiul compozitorului şi profesorului de muzică Radu Gheorghiu, este unul dintre cei mai apreciaţi compozitori români şi artişti de artă digitală din Toronto. A lucrat la HBO România şi la televiziuni şi case de producţie din Malta, Toronto, Montreal sau Quebec. A contribuit la filmele "Death Race" (2007-2008), "Dinosaurs 3D - Giants of Patagonia" (2006), "Superman returns" (2006), "Ronny şi Cindy" (2006) sau "June" (2004). Consideră că emigrarea în Canada a fost cea mai bună decizie, întrucât această ţară este printre singurele care-ţi poate îndeplini toate visele. Important este să ai răbdare.

Evenimentul zilei: Cât este de uşor pentru un român să-şi împlinească visul în Canada? Andrei Gheorghiu:  În România am lucrat în tot felul de domenii, am colaborat cu mulţi artişti şi cred că mi-ar lua câteva rânduri bune să le înşir pe toate. Important este că eu asta am vrut să fac, şi anume să lucrez în lumea filmului. Iată că am reuşit. Aici, daca vrei şi eşti hotărât să faci un lucru, este imposibil să nu reuşeşti. Garantat. Trebuie doar timp şi răbdare.

Eu am plecat din ţară în 2000, fiind solicitat de o firmă de post-productie din Malta. Acolo am lucrat doi ani, după care am ajuns în Toronto. Acum lucrez la două filme. Eu mă ocup de efectele speciale şi aştept să văd ce contracte mai urmează. Vreau ca treptat să ajung să lucrez cât mai mult pe cont propriu şi să compun mai multă muzică.

De ce aţi ales să plecaţi din România? Eu am plecat târziu. Când am pus piciorul în Canada aveam 41 de ani. Am pierdut foarte mult timp în România, nepermis de mult. În România nu m-am simţit deloc ca acasă. Niciodată nu mi-a plăcut în România. Poate aşa a fost impresia mea, creată de pe vremea unui regim strâmb, în care am vieţuit mult timp.

Anumite lucruri mi-au plăcut însă. Dar au dipărut şi ele în negura anilor. Nu a fost deloc un pas, în sensul unui act pripit. Cred că aş fi putut pleca mai demult, însă am vrut ca odată ce ies din ţară să fiu foarte bine pregătit pentru a face faţă aici. Motivul principal al plecării mele a fost mizeria atot-cuprinzătoare, pe toate planurie sociale şi imposibilitatea de a recrea o Românie interbelică înfloritoare, aşa cum, de altfel, a fost atunci când au venit comuniştii la putere.

Care a fost destinaţia aleasă şi care au fost motivele care v-au determinat să faceţi această alegere? Eu am vrut dintotdeauna să emigrez în Canada. Nu pot spune de ce. Cred că, în mintea mea, se contura existenţa unei ţări civilizate şi moderne, în care am vrut să trăiesc şi să evoluez. De aceea am ales Canada.

Care a fost prima impresie, odată ajuns acolo? Am sosit în Toronto, pe 27 ianuarie 2002, împreună cu soţia şi fetiţa noastră de numai un an. Îmi aduc aminte că afară erau -29 de grade. Foarte frig. La scurt timp am fost prins de o furtună de zăpadă, în timp ce căutam de lucru. Am ajuns la interviu, însă vreo două minute nu am putut să vorbesc din cauza maxilarelor încleştate de frig.

                                                                                     Andrei Gheorghe Cum au decurs primele săptămâni? Acele săptămâni au fost destul de dificile, în sensul că atunci când unul dintre noi se ducea la servici, celălalt trebuia să stea cu copilul. Soţia încă mai alăpta şi îmi aduc aminte că primul ei job a fost de croitoreasă la uzină. Pleca la ora cinci dimineaţă, iar fetiţa se trezea şi ea la cinci. Ca să-şi facă somnul, stăteam cu ea în braţe chiar şi cinci ore. Cu timpul, lucrurile s-au mai aranjat, aşa că, împreună cu copilul, am crescut şi noi. Oricât de greu a fost în Canada, nu se compara cu nebunia din ţară. Acest început dificil a dus mai târziu la reuşite.

A fost dificil sau uşor să vă adaptaţi noului stil de viaţă? Si una şi alta. Aici oamenii au ca punct de referinţă dolarul candian. Dar nu în sensul disperării româneşti. El este văzut mai mult ca o recompensă, în urma unei prestaţii depuse. Am văzut cazuri tragice, nefericite, dar şi reuşite profesionale, oameni fericiţi şi oameni disperaţi. Am văzut multe şi dacă ştii să înveţi din tot ceea ce vezi, atunci cu siguranţă eşti câştigat.

A fost cineva care să vă ajute acolo? Cel mai mare ajutor l-am avut încă din România, de la naşii noştri şi de la sora mea, dar aici nu ne-a aşteptat niciun român. Am fost găzduiţi la o familie de maltezi, care au avut grijă de noi şi cărora le mulţumim din suflet.

Care au fost cele mai dificile momente? Nu am avut foarte multe momente dificile. Am avut greutăţi, dar când mă gândesc la ce greutăţi au fost în ţară, aici totul e parfum. Tot ce a fost greu, a fost pentru simplul motiv că nu eram racordaţi la ritmul de viaţă de aici. Asta cred că este important şi indiferent cât te pregăteşti, există un timp aici pentru a te racorda, a face parte din întreg. Asta durează la unii cinci ani, iar la alţii o lună, iar la alţii nu mai vine niciodată.

Când aţi simţit că lucrurile încep să se aşeze? Încă din prima seară lucrurile erau deja aşezate. Vreau să zic că deja aveam mai mult decât în ţara, din punct de vedere material. Noi am progresat foarte mult aici, atât material, dar mai ales profesional. Acum, când ne gândim cum am ajuns în Canada, cu cinci valize, nu ştim ce să mai zicem. Oamenii uită uneori cum ajung aici.

Cum se prezintă comunitatea de români din Canada? Noi mergem la Biserică, dar nu suntem apropiaţi comunităţii. Aud de tot felul de lucruri care se întâmplă, activităţi, dar nu suntem implicaţi în niciun fel. Nu spun că e bine sau rău.

Care sunt relaţiile dintre românii din Montreal? Sunt relaţii bune, se ajută, dar se şi invidiază. Aceleaşi relaţii ca şi în România. Nu se ceartă însă mai deloc. Au fost şi cazuri în Montreal, dispute între biserici, preoţi, certuri, dar nu vreau să insist. În general, oamanii se ajută.

Cât de mult se implică românii în organizarea de evenimente? Aş spune că sunt dinamici, atâta timp cât iese ceva din această treabă. Nu neaparat material, ci mai ales mândria unora care vor să-şi vadă poza în ziarul local. Oricum, activităţile sunt sporadice, neînsemnate şi cele mai reuşite rămân chiolhanurile de la hramurile bisericeşti, adevărate ospeţe, făcute parcă pentru a demonstra că o Biserică este mai înstărită decât alta. Românul, din păcate, tot la porc e cu mintea. Gras şi supărat, îl vezi dintr-o mie. Dinamici la sarmale. În general, cele mai reuşite sunt ospeţele, cu diferite ocazii.

Care sunt cele mai mari împliniri ale dumneavoastră în Canada? Faptul că soţia urmează cursurile uneia dintre cele mai mari facultăţi din America de nord, McGill University, faptul că eu am lucrat pentru foarte multe companii de renume aici, am colaborat la multe proiecte interesante şi faptul că avem o fetiţă care creşte într-un mediu decent şi civilizat. Eu consider aceste lucruri ca fiind reuşitele noastre pe plaiurile canadiene.

                                                                          Fiica lui Andrei Gheorghiu

Cât de des reveniţi în ţară? De când am plecat, nu am mai revenit. Şi nici nu intenţionez. Poate soţia cu fetiţa, dacă vor dori, însă eu nu mai vreu să aterizez la Otopeni niciodată. Mi-a luat 40 de ani să scap din România şi îmi zic mereu să-mi mai dea Dumnezeu încă 40 de ani, să mă bucur de tot ce e frumos în lumea asta minunată, să vad şi alte locuri.

Care este cel mai mare vis al dumneavoastră? Visul meu s-a împlinit. A fost extrem de greu, dar l-am realizat. Sigur, există şi dorinţe, dar acelea dacă va dori Dumnezeu să se împlinească. Câţi pot spune lucrul acesta? Mereu au visuri, planuri şi nu se opresc niciodată. Eu am reuşit. Dorinţa mea a fost să ajung aici. Voila.

Care este sfatul dumneavoastră adresat românilor care vor să emigreze? Fiecare este liber pe lumea asta să caute să facă astfel încât să îi fie bine. Dacă consideră că a emigra îl va face fericit, trebuie să o facă, altfel, se va chinui toată viaţă. Eu nu pot să dau sfaturi cum că la început va fi greu, întrucât am cunoscut un român care a intrat la York University după o luna de la sosirea sa în Canada. Deci nu există reguli. Totul este să vrei să treci Oceanul. Şi ai să vezi ce găseşti.