Normal că m-am obișnuit cu faptul că trăiesc într-o perioadă în care contemporani de-ai mei au nevoie de avertismente că podeaua e umedă, că pasta de dinți nu se folosește cu capacul înșurubat sau că spirtul medicinal este doar pentru uz intern.

Când am făcut eu ochi erau de ajuns două avertismente mari și late: ”nu călcați iarba” și ”nu vă aplecați în afară”, ultimul fiind pus pe geamurile vagoanelor de tren. Bun, se poate spune că autorităților li se rupea de noi și puteam să ne dăm cu capul de pereți, dar să nu producem întârzieri CFR-ului sau să punem statul la cheltuieli cu iarba. Poate că așa era, dar ne descurcam cu mersul pe jos pe gresie sau cu ”pasta de dinți Cristal, face dinții ca de cal!”

Multe din aceste anunțuri pe care le vedeam acum ceva timp doar în alte țări au ajuns și la noi și fac parte din politica de ”disclaimer” a unor mari companii, amenințate de procese în care diverse persoane solicită despăgubiri pentru că au căzut în fund după ce au alunecat pe gresie sau s-au sufocat încercând să înghită dopul de la sticlă.

Chiar și așa, avertismente motivate de frica unor procese, apariția lor trădează o degradare a calităților intelectuale ale publicului firmelor respective.

Avertismentele sunt, însă, mult mai multe, în zilele noastre. Nu mânca părți din jucăria din oul de ciocolată! Nu te da cu gelul de hemoroizi la ochi! Verificați dacă televizorul este în priză!

M-am obișnuit cu ideea că m-am născut între oameni dintre care unii puteau scoate capul pe fereastra trenului, lăsându-și creierii pe stâlpii de pe margine și m-a ținut Dumnezeu în viață cât să îi pot strânge mâna unuia care se dă la ochi cu unguentul dacic împotriva durerii de șale.

Mergem înainte! Spre avertismente din ce în ce mai pe măsura unei societăți în care lipsa de pregătire și lupta acerbă cu ideea de cultură generală își spun cuvântul.

Așa cred eu că am ajuns la momentul în care multe filme americane vechi poartă avertismente, aproape toate dictate de corectitudinea politică și de dorința arzătoare și națională de a cosmetiza istoria pentru a o așeza în poza diversității și incluziunii.

Dacă pot înțelege că unele francize ale marilor companii apelează la avertismente traduse prin google translate, aplicând peste mări și țări politicile firmelor-mamă, nu pricep de ce nu așteptăm să scadă și la noi IQ-ul colectiv înainte de a introduce disclaimere și la filmele românești.

Procesul este destul de rapid, așa că apostolii avertismentelor nu ar avea de așteptat foarte mult timp. La noi nu e încă nevoie să fie scris la începutul filmului ”Pe aripile vântului” că e tributar unor concepții dispărute, românii, slavă Domnului, nu văd deocamdată povestea ca pe un ghid de folosire a sclavilor.

Și atunci de ce ar avea nevoie de un avertisment că un film anume este făcut în perioada comunistă?

Decizia numărul 4 din 1 februarie recomandă televiziunilor să marcheze filmele românești făcute înainte de 1989 cu o mențiune scrisă sau chiar cu un mini-talk show despre cenzură.

Bine, prima întrebare este de ce nu s-ar marca similar și filmele străine din aceiași ani? Dacă se uită un român neavertizat la un film nord-coreean și crede că oamenii chiar plângeau pe ogor când le trimitea Kim Ir-sen tractoare? Dacă vede un film american din anii 1960 se va ridica la sfârșit și va spune: ”Iată un război nedrept, o agresiune împotriva poporului vietnamez”?

Am ajuns și noi la momentul necesității instructajului privind folosirea pastei de dinți?

Nu, a decăzut și la noi nivelul de cunoștințe generale, dar nici chiar așa.

La noi, de exemplu, publicul citește destul de repede ca să nu fie nevoie de dublaj la filme, pentru că da, dublarea filmelor în alte țări a avut și efectul apariției lentorii la citit.

Dar, cu toate astea, nu pot fi în total dezacord cu decizia CNA. Da, cred că avem încă un public peste al altor țări, dar avem o problemă reală privind perioada ceaușistă, nostalgicii!

Și, cum CNA nu putea decide apariția unor lideri care să ne conducă de așa natură încât nimeni să nu mai privească în urmă cu nostalgie, au pus și ei un avertisment, măcar de nu ar apărea și alți nostalgici.

Un avertisment infantil, ce-i drept, dar e un început.