Potrivit unor anunțuri de presă, am aflat că postul de televiziune Digi24 a încetat colaborarea cu gazetarul Cristian Tudor Popescu. Popescu a anunțat că decizia a fost luată după ediția de vineri, 3 iunie, a emisiunii „Cap Limpede”. Din știrea publicată de Evenimentul Zilei am reținut că „în cadrul emisiunii, Cristian Tudor Popescu l-a criticat dur pe Cosmin Prelipceanu(n.m. oarece șef pe la Digi), care a prezentat un clip vechi de aproape 14 ani ca fiind o înregistrare cu un soldat rus care vorbea despre războiul din Ucraina.” Altfel spus, rusul ăla una zicea el acolo, în limba lui, subtitrarea în româna a spuselor rusului alta zicea, iar Prelipceanu a luat plasă, a halit-o, cum se spune în jargonul redacțiilor și nu numai.

Să fie limpede, pe mine nu mă interesează erorile de presă, fie ele simple, fie comise din entuziasme și pripeli subiective, cum este cazul cu Prelipceanu. Eu nu judec un jurnalist după erorile comise, chiar și cele din ușurință, ci după nemerniciile pe care le are la activ. Eu însumi am săvârșit nenumărate erori, nici nu mai știu câte, în 32 de ani de presă. Cea mai gravă, una comisă la puțină vreme după debut: i-am atribuit lui Sartre o spusă de-a lui Camus. Am băgat însă la cap pentru totdeauna observația surâzător-jovială pe care mi-a făcut-o George Pruteanu: „Mirel, bun reportajul, dar nu este Sartre, este Camus! Să nu pui la suflet, dar să ții minte, memoria joacă feste, verifică oricât de sigur ai fi pe ținerea ta de minte.” Mulțumesc, dom profesor, îi spun și astăzi, peste lumi și eternități, așa am făcut de când m-ați povățuit, dar tot am greșit, este drept, în multe alte feluri.

Am fost pus în situația de a analiza și a drege, în calitatea de șef prin presă, erori de tot felul de-ale colegilor mei. Nu am sancționat niciodată eroarea, ci doar nemernicia, pentru că nemernicia a estropiat presa, nu greșeala. La fel, consider că Prelipceanu a comis o eroare, una posibilă în stil mare în cazanele permanent sub presiune ale redacțiilor. O eroare, dar nu o nemernicie. În schimb, Neiertătorul, adică Popescu, deține, iar asta nu de astăzi, „Centura neagră 10 dan” la nemernicii. Nu, nu o să vă povestesc pe larg despre celebrul său text, din 16 iunie 1990, apărut în Adevărul, care începea așa: „Că pe 13 iunie a avut loc la București o tentativă de lovitură de stat este un fapt a cărui negare nu poate fi discutată decât în termenii cretinismului sau candorii[…]”. Nu o să vă povestesc nici despre combinațiile cu Viorel Hrebenciuc și Fathi Taher, nici despre cele cu publicitatea de stat, nici cele cu chioșcurile Rodipet, nici despre multe alte nemernicii, comise sub protecția bluzei de trening albastru-ponosit, armura de om sărac și cinstit a lui Popescu, și dintr-o Dacie 1300, bidiviul răpciugos fără de care nu poate exista niciun Don Quijote.

O să vă povestesc însă altceva. Ceva despre care am mai scris. Am făcut-o chiar îndârjit, cu nervi, pentru că mi s-a părut nemernicia-nemerniciilor. Înfuriat pe Patriarhul BOR, IPS Daniel, pentru că a îndrăznit să spună că furia românilor ieșiți în stradă în decembrie 1989 a fost provocată și de șicanele securistice prin care credincioșii erau împiedicați să simtă și să se manifeste, Popescu a trântit un text de rară abjecție. Titlul spune cam totul: „Satană în sutană”. O mizerie, o nemernicie! Citez doar un scurt fragment: „Pentru a prosti oamenii, șarlatanul Daniel n-are nevoie de matematică, nici de logică - o dă direct, ca o strigătură pentru vitele ce le păstorește: ascultați ce vă spun, fiindcă a interzis pelerinajul la moaștele Sf. Dimitrie în octombrie 1989, comunismul a căzut peste câteva luni.” Recunosc, construcțiile „Patriarh-Satană” și „credincioși-vite”, m-au scos din sărite. Băi, mi-am zis, orice curvă de centură este nevoită, pentru a-și atrage clienții, să-și expună cât mai sugestiv atributele care o fac vandabilă, dar pârlitul ăsta de Popescu a ajuns cu expunerea a ceea ce poate el presta, până la a-și arăta în detaliu cervixul, și de acolo, în sus, uterul și trompele.

Am recitit textul acum, când cu plecarea scârbită a lui Popescu de la DIGI, pusă de el sub semnul nobil-superior al prostului care spune că a fost dat afară de la un club de box, pentru că dădea prea tare cu pumnul. „Diagnosticul - mai dăunător decât boala”, zice Popescu, adică, ce spunea el la DIGI era atât de adânc-adevărat, încât postul a fost nevoit să scape de el, era mult prea periculos, dădea prea tare cu pumnul, cum ziceam. Frecții! A fost dat afară, pentru că este neam-prost! Nu te duci în casa unui om, pentru ca în timp ce-i mănânci mâncarea și îi bei băutura, să-ți bați joc de gazda care din greșeală a scăpat o farfurie pe jos. Dacă nu-ți place ceva pe la ăia care te îndoapă și adapă, te ridici și pleci, Popescule. Dacă poți, în liniște, pe șest, ca unul care a trișat la poker și se șutește de la masă tiptil, să nu se prindă fraierii.

Am recitit, cum ziceam, ceea ce am scris și nu aș schimba nicio virgulă, chiar dacă vreuna o fi greșit pusă. Drept care, îl reproduc integral, cu tot cu titlu, pentru că „vitele” poate au uitat cine Popescu, cel care tocmai a terminat de împărțit niște morală:

 

C. T. Popescu este tenace: Forțează ușile Spitalului și pe ale Evangheliilor!

Evenimentul Zilei, 31 octombrie 2020

Nuuu, nu ați înțeles voi, nu am zis că toți credincioșii sunteți vite, vite sunt doar ăia care văd vreun înțeles, vreun tâlc, în parabola Patriarhului Daniel, aceea cu prăbușirea comunismului la puțină vreme după ce, în octombrie 1989, a fost interzis pelerinajul la moaștele Sf. Dimitrie, explică de ultim moment Popescu. Mai adaugă tot el că „Se sare în sus că i-aș fi făcut „vite” pe credincioșii ortodocși. Vita e calul de bătaie, de altceva din ce-am scris nu se agață bodigarzii BOR, că frige.” Aici, Popescu își scoate coda din pantalon, ca să-și facă vânt cu ea, mimând că în nări îi vine parfum de lauri victorioși. Ce „frige”, măi, prăpăditule? Nimic din ceea ce spui tu nu poate „frige” pe nimeni - te va frige doar pe tine, dar asta rămâne să descoperi singur-singurel, din momentul în care întunericul înghețat și nesfârșit-pustiu te va cuprinde - pentru că nimic din ceea spui tu nu are nici adâncime, nici luciu și nici maluri până în care să se unduiască vreo idee cristalină. Ce spui tu este hău negru și gol. Dar, să urmez unul dintre sfaturile din Proverbele 26:5: „Răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înțelept!”

Așadar, Popescule, că tot îți plac ție ipotezele! Avem o ipoteză, am stabilit-o recent, tu nu ești Vită, pentru că nu crezi, și astfel reușești să fii doar bou. Plecând de la această ipoteză, îți arăt încă o dată că ești în plus la cel mai ridicol mod, încercând să contrapui sărăcia argumentelor mecaniciste, de extracție materialist-dialectică precară, bogăției nesfârșite a celor metafizice. Tu vrei, Popescule, să pui pe picior de egalitate scărpinatul în fund, cu fiorul dat de meditația celestă, crampa provocată de gazele care forțează ieșirea din intestin, cu tresărirea care însoțește Inspirația hărăzită și satisfacția sfincterului eliberat de presiunea cufurelii, cu beatitudinea generată de Revelația divină.

Tu nu ai cum să înțelegi Rostul, Pilda și Tâlcul, Popescule! Ce explicații provoci tu, atunci când ceri să ți se arate legătura dintre Dumnezeu și sfârșitul comunismului? Ca să înțelegi așa ceva, Popescule, mai rău, că să contrazici așa ceva, îți trebuie scule, Popescule. Iar tu, potrivit ipotezei stabilite nu ai, pentru că ești bou, nu crezi în sculele alea, doar Vitele sunt cele care pricep, și care tresar la gândul că Nicolae și Elena Ceaușescu, dărâmătorii de biserici și prigonitorii „Pupătorilor de moaște”, s-au dus la întâlnirea cu sfinții Marx, Engels și Lenin, cântând „Hai la lupta cea mare”, tocmai în ziua când creștinătatea sărbătorea nașterea Mântuitorului. Când zi mai potrivită, ca Antihristul să dea socoteală, se întreabă Vitele în taină, speriate de păcatul „judecării”.  Tu nu ai cum să vezi Determinarea, Popescule, tu nu poți vedea decât întâmplarea, coincidența. Pentru tine Semnele de care este plină Istoria, au tot atâta valoare cât evenimentul conținut în secvența în care dacă ți se umple gura cu salivă, o scuipi.

Bine încastrat în condiția ta de bou, precum Ana Pauker îl întreba pe țăranul care se închina, dacă l-a văzut vreodată pe Dumnezeu de se închină la El, iar țăranul i-a răspuns că nu l-a văzut, dar crede în El, dar că nici ei, Anei Pauker nu i-a văzut pi*da, însă crede că-i femeie, întrebi și tu, cu aerul că ai aplicat lovitura finală, imparabila: „Unde zice Iisus să te închini la moaște?”  Hait!

Popescule, aici te-ai întrecut pe tine însuți, nu mai ești doar bou, ci mult mai mult, vezi tu ce, găsește tu ceva!! Ți-a dat, Popescule, prin cap că mai întâi a fost Iisus, apoi sfinții și abia după, moaștele? Nu zice nicăieri, Iisus, Popescule, să te închini la moaște, din simplul motiv că în vremea Mântuitorului nu exista încă niciun sfânt, Popescule, și atunci, de unde moaște? Sfinții urmau să vină, odată cu apariția Creștinismului, a Revelației că Iisus este Mesia. Primul sfânt a fost și primul martir al Creștinismului, Sfântul Ștefan, ucis cu pietre la anul 35, la cinci ani după ce Mântuitorul a Urcat la Tatăl, pentru că a mărturisit credința pe care o avea în Iisus. Moaștele sale se află de 1500 de ani în cripta bisericii „San Lorenzo fuori le Mura” din Roma, pentru că au descoperite târziu, pe la anul 500. Primele moaște la care s-au închinat creștinii au fost acelea ale Sf. Ignatie (m.104) și Sf. Policarp (m.166), pe care s-au zidit în secolul I primele biserici. Întrebarea ta, este a unui Bulă care nu înțelege de ce avioanele au apărut la ceva vreme după inventarea căruțelor și nu în același timp sau chiar mai înainte de apariția lor.

Una peste alta, Popescule, în disputa dialectică-metafizică, dezbaterea este nedrept-inegală și spre ridicolul rușinos al ființei tale, pentru că tu, după cum spunea Petre Țuțea, nu ai scule! Iar fără scule cu care să poți opera dincolo de mulțimea evenimentelor din categoria cauzală „bielă-manivelă”, tu nu poți extrage decât învățăminte de nivelul, „Dacă te lovește o piatră în cap, doare”. Chiar, Popescule, nu te doare?