Dosarul de informator al criticului Adrian Marino, creat de Securitatea internă şi cuprinzând 132 de pagini de note informative, menţionat în documente, nu e de găsit.

Avea în total 308 pagini, din care 132 reprezentau mapa anexă, adică notele informative. Este menţionat într-un document al Securităţii Cluj din 18 mai 1976, care notifica Unitatea Militară 0920 (aparţinând Direcţiei de Informaţii Externe) că Adrian Marino, criticul literar, urmează să fie folosit în munca de informaţii externe.

"La ordinul dvs., dat cu ocazia analizării informatorului «Brătescu» (n.r. - nume de cod pe care Marino l-a purtat şi ulterior) şi, în vederea selecţionării pentru a fi folosit pe linia unităţii dvs. şi a vă fi predat definitiv în legătură, alăturat vă înaintăm dosarul personal nr. 16562 (compus din 176 de file) şi anexă (compus din 132 de file). Informatorul a fost consultat, în principiu, şi a acceptat să fie pus în legătură cu dvs., urmând ca acest lucru să-l facem în zilele următoare, când va veni la Bucureşti pentru a-şi ridica paşaportul, deoarece pleacă pentru două luni în Franţa, Belgia şi Portugalia".

Două luni de verificări

Documentul, semnat de şeful Securităţii Cluj, general maior Constantin Ioana, a fost redactat în cel puţin două exemplare, unul regăsindu-se în dosarul de urmărire informativă al lui Adrian Marino, care a fost desecretizat în 2004, în cadrul unei comisii mixte de analiză SRI-CNSAS. Un alt exemplar se află în dosarul de informator extern al lui Marino, trimis de SIE la CNSAS, pe microfilm.

Ambele dosare, precum şi cel penal - care vizează arestarea lui Marino în 1949, pentru apartenenţă şi propagandă în organizaţia de tineret a PNŢ şi procesul în urma căruia a făcut opt ani de închisoare - pot fi consultate de cercetătorii acreditaţi la CNSAS.

Dosarul de informator al Securităţii interne, la care se face referire în documentul din 1976, nu e însă de găsit. După două luni, CNSAS şi SRI au răspuns negativ unei cereri de verificare.

Din răspunsul SRI, dat prin intermediul CNSAS, reiese că, în cazul în care mai există, dosarul de informator al Securităţii interne nu ar putea fi decât la SIE, clasat probabil la siguranţă naţională. "A rezultat că domnul Marino Adrian, n. 05.09.1921, figurează la poziţia nr.16562 din Registrul jurnal al fondului reţea Cluj, unde se consemnează că la 18.05.1976 dosarul şi mapa anexă au fost transferate la UM0920 Bucureşti", arată SRI. SIE nu a răspuns solicitării de verificare care i-a fost adresată de EVZ, în baza răspunsurilor de la CNSAS şi SRI.

Mapa, distrusă sau nu?

Teoretic, există posibilitatea ca o parte din dosar să fi fost, întradevăr, distrusă. Mai precis mapa anexă, care, potrivit ordinului ministrului de interne nr. 001050 din 25 mai 1977, cuprinzând "Instrucţiuni privind organizarea şi funcţionarea eviden ţelor de Securitate", "se păstrează în arhivă timp de cinci ani".

În practică, după cum susţin cercetătorii şi investigatorii de la CNSAS, ordinul ministrului de interne nu a fost respectat decât aleatoriu. În unele judeţe şi perioade mai mult, în altele mai puţin sau deloc. Oricum însă, ordinul nu spune dacă regula trebuia aplicată şi în cazuri precum cel al lui Adrian Marino, care a rămas informator cel puţin până în 1983, doar că a fost "folosit pe linie externă".

Potrivit instrucţiuni lor interne ale Securităţii, din 24 iunie 1987, privind "activitatea de creare şi folosire a reţelei informative", publicate în volumul "Partiturile Securităţii", apărut în 2007 la Editura Nemira şi editat de cercetătorii de la CNSAS, "mapa anexă cuprinde: informaţiile furnizate în original şi rapoartele informative şi evidenţa întâlnirilor realizate, a informaţiilor furnizate şi modul de exploatare". Cu alte cuvinte, notele informative şi un opis cu persoanele urmărite, turnate de informatorul respectiv.

"După fiecare deplasare în exterior, ne-a furnizat informaţii de interes ope rativ privind unele elemente duşmănoase din rîndul emigraţiei române.",nota de studiu a informatorului "Brătescu", 7 octombrie 1980 VÂNAT Prima tentativă de recrutare, eşuată

Potrivit dosarului de urmărire, Adrian Marino "a fost recrutat ca informator în 1969, de către Serviciul I Cluj pentru a fi folosit în problema Artă-Cultură. (…) Randamentul şi utilitatea lui s-au concretizat în mod deosebit cu ocazia deplasărilor pe care le-a efectuat în străinătate. După fiecare deplasare în exterior, ne-a furnizat infor maţii de interes operativ privind unele elemente duş mănoase din rândul emigraţiei române, în special din Franţa. (…) În perioadele 1976-1978 şi 1980-1983 a fost în legătura UM 0544 Bucureşti".

Securitatea a vizat însă recrutarea lui Adrian Marino cu mult înainte de 1969.

După ce a ieşit din închisoare, în 1957, şi i s-a fixat domi ciliu obligatoriu în comuna Lăţeşti, Marino a fost luat în colimator de locotenentul-major Ion Livescu, care nota în 1959 că acesta "este aprobat pentru recrutare ca agent".

O sursă a ofiţerului trebuia să-i "semnaleze orice plecare din Lăţeşti pentru a putea fi prins în flagrant delict şi adus la locul recrutării".

Dosarul nu arată dacă flagrantul s-a derulat întocmai, cert este că Marino a refuzat recrutarea. Într-o sinteză făcută în 1964 se menţionează că în perioada de domicliu obligatoriu "a întreţinut relaţii strânse cu fruntaşii PNŢ de care era apreciat ca un cadru de nădejde" şi că "încercările de recrutare a sus-numitului ca agent, pe care le-a făcut raionul MAI Feteşti, au eşuat". O explicaţie a refuzului a oferit Securităţii Lidia Bote, soţia lui Marino, pe atunci logodnică, într-o notă atribuită sursei "Lia Pop", numele conspirativ ce i-a fost dat în 1962.

"Pentru că în toţi anii de închisoare şi domiciliu obligatoriu informatorii se recrutau dintre persoanele compromise, descompuse moral, şi nu dintre oamenii corecţi", a spus Lidia Bote unui securist din Cluj, după o vizită la Lăţeşti.

CONTROVERSAT. La cinci ani după moartea sa, colaborarea lui Marino cu Securitatea divizează lumea culturală

SUSPICIUNI Marino, evitat de Monica Lovinescu

Deşi iniţial primit cu deschidere la Paris de către Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Marino a devenit treptat indezirabil pentru aceştia, pe măsură ce vizitele lui în străinătate s-au înmulţit.

În "Jurnalul" său din perioada 1981-1984, apă rut la Humanitas, Monica Lovinescu ilustrează acest lucru. Pe 22 iunie 1984, ea rela tează, de pildă, un epi sod în care aceeaşi atitudine a avut şi Mihnea Berindei, care pur şi simplu a refuzat să se întâlnească la Paris cu acesta.

"Eu l-am întâlnit, cred, doar de vreo două ori pe Adrian Marino. Aveam însă încredere în judecata Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca. Bănuiau că e ceva dubios în legătură cu personajul, dar fireşte că nu aveau nicio dovadă şi nu-l puteau acuza. Şi la Europa Liberă, în general, se punea problema ieşirilor sale foarte dese din ţară", spune istoricul Mihnea Berindei.