”Dacă mi s-ar da o lună de antichitate și aș fi liber să aleg unde și cînd vreau să o petrec, aș petrece-o în Bizanț, cu puțin timp înainte ca Justinian să deschidă Sfînta Sofia și să închidă Academia platonică.” – scrie undeva Yeats.
Motivul pentru care poetul alegea acel timp și acel loc era convingerea sa că, prin cîrciumile acelui Bizanț , ar fi putut găsi pe unul dintre cei care au dus arta mozaicului la nivelul uimitor pe care îl admirăm și noi astăzi, după un mileniu și ceva. Acest artist absolut al mozaicului ar fi avut cunoștințele să-i răspundă lui Yeats la cîteva întrebări fundamentale, printre care și cea referitoare la pogorîrea supranaturalului în lumea noastră. Fiorul rîndurilor lui Yeats nu este doar liric și metafizic, este nostalgic.
În general, orice evocare a Bizanțului este obligatoriu nostalgică, pentru că lumea acelui imperiu parcă nu s-a sfîrșit la timpul ei, ci mult mai devreme. Despre Imperiul Roman sau despre Polisul grec vorbim cu sentimentul că s-au sfîrșit după ce epuizaseră tot ceea ce aveau de oferit umanității – au durat suficient de mult ca să arate tot ce pot, ca să ne învețe tot ce ne puteau învăța. Despre Bizanț, însă, vorbim mereu cu o umbră de regret, ca și cum vorbim despre un om care s-a sfîrșit înainte de vreme. Interesant este că, simțind astfel, nu facem decît să consacrăm, peste mileniu, spiritul întregii sale istorii. Bizanțul s-a născut dintr-o nostalgie și a murit cu alta: a apărut din nostalgia pentru gloria apusă a Romei și a murit cu nostalgia de a fi ratat obiectivul de a repeta (sau de a continua la același nivel) marea istorie a Romei. Bizanțul a fost locul în care Roma și Atena ar fi putut fi armonizate și împletite, rezultînd Capitala perfectă. În plus, creştinismul. Bizanţul este, de fapt, primul moment complet al Europei. Şi, totuşi, anunţînd un viitor ce avea să se împlinească peste secole, Bizanţul a fost, de la început, un bătrîn tot mai slăbit de vîrstă. Tinereţea şi vigoarea păgînă de altă data nu au mai putut fi regăsite, chiar dacă s-ar fi putut manifesta, acum, în formele creştine.
Interesant este că cel dintîi mare împărat bizantin, cel al cărui timp îl nostalgizează pe Yeats, adică Justinian I, a ajuns un împărat reformator și benefic imperiului tot dintr-o mare nostalgie. La Justinian I, nostalgia era, de fapt, iluzie trăită. El nu doar că tînjea după vremurile de glorie ale Imperiului Roman, el era atît de convins de eternitatea Imperiului, încît trăia perfect convins că este un împărat roman pur și simplu. A fost, de altfel, ultimul împărat al lumii care vorbea latina ca limbă maternă. Cînd a interzis pe filozofii necreştini, Justinian I a procedat exact ca predecesorii săi romani de pînă la Constantin, doar că nu în defavoarea, ci în favoarea Bisericii creştine. Mi-e greu să spun dacă suprimarea filozofiei antice, pre-creştine, a fost chiar benefică Bisericii creştine, în cele din urmă.
Dar, să rămînem la poezie. Faptul că un poet precum Yeats crede că taina marelui Bizanţ se poate citi în arta desăvîrşită a mozaicului pe care a consacrat-o, mi se pare provocator. Nu ştiu dacă aserţiunea lui despre Bizanţ este făcută înainte ori după ce a scris poemul “A doua venire”, pe care o să-l prezint în curînd cititorilor acestei rubrici, dar intuiţia că Bizanţul a tatonat supranaturalul prin mozaicuri îmi pare de-a dreptul oraculară. Bizanţul însuşi a fost un mozaic, o încercare fragmentată de cumpăna dintre vremuri, neamuri, continente sau, după faimoasa definiţie a lui Nicolae Iorga, “o sinteză de elemente foarte deosebite, venite de pretutindeni, care rămîne totdeauna deschisă, pînă ce ideea însăşi bizantină a dispărut”.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
