La 78 de ani, scriitoarea spulberă tabuurile legate de sexualitate.

Un nou roman al Norei Iuga, ”Hai să furăm pepeni”, apare astăzi la Polirom. Romanul reprezintă un fel de “du-te-vino” între dezbaterea din jurul unei fetiţe de 11 ani, însărcinată în luna a şasea, şi experienţele autobiografice.

Autoarea, care simte la 78 de ani, fiori erotici de adolescentă, militează pentru supremaţia instinctului şi consideră că prostituţia sau incestul nu ar trebui să fie în afara legii.

Nora Iuga îşi exprimă crezurile nonconformiste, îmbinând memorialistica cu ficţiunea, şi afirmă că această carte e un fel de testament.  Întâmplările cutremurătoare povestite sunt pretextul unor reflecţii uneori amare. 

„Fluxul conştiinţei” prezent nu înlocuieşte intriga, iar scriitura suprarealistă adună laolaltă înaltul cu adâncul, sacrul cu obscenul.

În prezent, autoara lucrează la alte două romane suprarealiste ”Scrisoarea” şi ”Amanţii albaştri”.  Între 15 mai 2009 şi 15 mai 2010, scriitoarea, în vârstă de 78 de ani, va beneficia de cea mai importantă bursă oferită de statul german unui scriitor străin: Deutscher Akademischer Austausch Dienst (DAAD), care a mai fost acordată de-a lungul timpului scriitorilor  Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Gellu Naum, Ana Blandiana sau Ştefan Augustin Doinaş.

Nora Iuga, autoarea ”Lebădei cu două intrări” (2004),  precum şi a poemului-roman ”Fetiţa cu o mie de riduri” (2005)  a tradus din Strindberg, Hoffman, Nietzsche, Knut Hamsun, Elfriede Jelinek, Herta Müller, Ernst Jünger, Oskar Pastior, Günter Grass sau Aglaja Veteranyi. 

Unde ne duceţi cu îndemnul ”Hai la pepeni”? Cartea asta mi-e teamă că o să provoace un scandal, dar îmi şi doresc acest lucru. Volumul este foarte tare împotriva curentului, mă refer la instituţia morală care ne guvernează pe toţi, mai ales în partea asta răsăriteană  a Europei, unde oamenii au rămas foarte captivi într-o mentalitate veche, strâmtă, balcanică, plină de prejudecăţi. Suntem captivi din cauza tradiţiilor, obiceiurilor, şi mai ales din cauza proclamării ortodoxiei noastre, atât de diferită faţă de catocilism sau faţă de protestantism, care este de o libertate absolută. Această carte a mea pică într-o anume conjunctură legată de discuţiile pe codul penal.

Militaţi pentru legalizarea prostituţiei? Mie prostituţia mi se pare normală. Trebuie să existe măsuri de protecţie. Nimic nu e mai al meu decât trupul meu. Legea prostituţiei e firesc să fie deasupra prejudecăţilor.  S-a stabilit ca şi incestul să fie scos din codul penal. Sunt de acord: se pot naşte iubiri mortale, nebuneşti între o frate şi o soră. Instinctul lucrează oricum în noi. Pot exista afinităţi între fraţi, dacă pasiunea nu poate fi înfrânată nu e bine să-i mutilezi pe viaţă sau să te apuci să-i închizi.  Dacă există o pasiune uluitoare trebuie să fie acceptată, să nu fie considerată o culpă. Şi dacă ei vor să se iubească, nu trebuie să-i mutilezi pe viaţă. Trebuie să fie acceptată iubirea lor. Există aceste temeri că în urma acestor legături se pot naşte copii degeneraţi. La noi sunt însă sate întregi cu copii degeneraţi care nu se nasc aşa din cauza incestului, ci din cauza alcoolismului şi bătăilor.

”Suntem în război cu natura”

Credeţi că ne putem conduce totuşi numai după instinct? E natural, instinctul lucrează.  Afirm că societatea este  într-un război crunt cu natura şi că natura vrea să-i facem pe plac.  Dacă mergem împotriva  naturii, nu facem nimic, ne împotrivim nouă înşine. Dacă mergem împotriva naturii, cu confortul, cu tehnologia, cu toate avantajele societăţii moderne, cred că ne facem mult rău. În cartea mea există o bunăvoinţă totală faţă de toate aceste teme. Societatea este într-un război crunt împotriva instictului.

Cât e biografie, cât e ficţiune în acest roman? Totul porneşte de la un caz real. Povestea propriu zisă este un soi de telenovelă, dar depăşeşte cu mult nivelul unei telenovele. E reală, dar există o mare parte de imaginar în ea. Personajele le-am aflat din mass media, însă mecanismele care au dus la acele întâmplări nu le cunosc. Am brodat şi cu imaginarul. Îmi asum răspunderea asta. Cartea este foarte mult autobiografică. Mă identific însă foarte mult cu eroina acestui roman care este o fetiţă de zece ani. Pentru că mie îmi place cel mai mult. Îmi plac şi bărbaţii care apar în viaţa fetiţei.

Vă salvaţi eroina? Romanul nu se termină tragic, ci foarte nedrept. ”Inconştienţa câştigă de cele mai multe ori”

E bine să fii ”inconştient”, în viaţa reală? Inconştienţa nu se plăteşte tot timpul. Inconştienţa câştigă de cele mai multe ori. ”Rusul alb” avea o  teorie. Intenţia nu e a omului, nu e a naturii, intenţia e a drumului. Or dacă eu simt un impuls teribil de a face ceva, fără să stau prea mult să judec raţional, dacă eu simt cu sufletul şi cu trupul ceva şi fac ceea ce simt, consecinţele sunt benefice. Eu fac ce îmi dictează trupul şi sufletul meu. Eu cred în instinct mult mai mult decât în raţiune. Întâlnirea cu Rusul alb, din  ”Fetiţa cu o mie de riduri”, a fost o întâmplare ciudată. Sunt scriitor, sunt poet, iar imaginaţia joacă, fireşte, un rol teribil. Totul porneşte de la o discuţie, în faţa unei ceşti de ceai sau de cafea.  Apoi mă duc acasă, şi de la o privire, un gest, care mi-a rămas în minte, poate să înceapă să-mi funcţioneze fantezia spontan, neprovocat. Azi aşa, mâine aşa.  Îmi intră în cap că este o reciprocitate,  dar totul vine de la o plăcere de comunicare reciprocă.  Şi singură ajung la concluzia să cred că acest lucru se poate numi iubire sau îndrăgostire. Sunt mereu uimită! Ce cicluri traversăm în viaţa asta, cum se întorc impulsurile, visurile, senzaţiile, obiceiurile, tendinţele, idealuri pe care le aveam odinioară.

V-aţi reîntors la emoţiile de copiliţă îndrăgostită? Da, de pe la 70 de ani am început să retrăiesc absolut toate simptomele erotice de la 13 sau 14 ani. Am redevenit o fetiţă. De aceea am şi intitulat precedenta carte ”Fetiţa cu o mie de riduri”. Îmi dau seama cât de ridicol este acest lucru pentru lumea comună. E o carapace şi o prejudecată din care oamenii nu vor să iasă.  În noi lucrează toate organele, limfele, glandele, corpul nostru încă mai are tresăriri. Noi avem reprezentările din memorie, noi nu uităm gesturile, vorbele. Poţi să retrăieşti scene din pubertate, mai ales că, în pubertate, sexul ezită, nu este încă stabilit precis. În pubertate se fac acele teribile despărţiri, se fac acele prăpăstii, între bărbat şi femei. Aici începe şi homosexualitatea. În pubertate, eşti atras,  te poţi îndrăgosti, în egală măsură, erotic, şi de băieţi, şi de fete. Există această oscilaţie. Mie mi s-a întâmplat clar, m-am îndrăgostit şi de băieţi, şi de fete, în adolescenţă. Deşi mie îmi plac funciarmente băieţii, pentru că aşa sunt făcută să-mi placă bărbaţii, nu femeile. Dar există această oscilare la un moment dat, acest sex ezitant se repetă şi la bătrâneţe.

Poate imaginarul să compenseze realul? Atunci nu puteam să ating împlinirea în iubire pentru că nu eram coaptă, acum sunt prea răscopată. Sună cam vulgar, dar aşa e. Dacă există bariera de interdicţie la pubertate, bariera de interdicţie rămâne şi la senectute.  Situaţiile se compensează şi se adâncesc perfect cu imaginaţia. Dar există bariere obiectiv şi biologic. Dacă nu ajungi acolo, trăieşti în imaginar. Păţeşti ca vulpea cu strugurele, trăieşti în imaginar ca adolescent, trăieşti în imaginar ca bătrân.  E acelaşi sentiment.

Erotismul, veşnic tânăr

Vă e dor de Rusul alb? Ce s-a întâmplat cu el? Rusul alb s-a destrămat complet ca un nor alb pe cer, adică dintr-odată şi-a pierdut forma, conturul. Nu mai ştiu ce face, nu mă interesează. E un personaj apărut în vis, e ca un personaj de basm. Nu mai am nimic pentru el. Nu-l mai iubesc nici cât il mai iubesc pe Făt-Frumos din Lacrimă. E complet pulverizat, e doar o întruchipare a imaginaţiei mele.

La 78 de ani, cum vă trăiţi erotismul? Nu pot să mint. Trebuie să existe o combustie pentru ceea ce scriu,  iar combustia conţine un soi de erotism. Asta este clar. Bineînţeles că acest erotism se transformă vertiginos de la un an la altul, erotismul este înlocuit.  Erotismul meu actual se mulţumeşte cu o atenţie neîntreruptă pe care mi-o poate acorda un bărbat cu care nu mă văd niciodata, pentru că tot timpul trăim în oraşe diferite, dar care tot timpul îmi trimite câte un semn. Aceste semne nu spun nimic despre iubire. Dacă acest bărbat îmi trimite un plic, eu ştiu că, pentru o fracţiune de secundă, am trecut prin gândul lui. Acest lucru substituie erotismul. Starea asta îmi hrăneşte scrisul. Amintirile joacă, de asemenea,  un rol foarte mare.

Cum vă păstraţi tinereţea fără bătrâneţe? Părinţii mei erau extrem de tineri când m-au conceput. Mama avea 16 ani, iar tata avea 24 de ani. Cred că de aici mi se trage această tinereţe fără bătrâneţe. Impulsurile mele temperamentale, psihice, senzoriale, cred că de aici îşi trag seva.  M-aş încumeta să zic că a rămas o rămăşiţă de activitate hormonală în organismul meu, la modul teoretic. Altfel, trupul te abandonează, când organul se termină, se termină şi funcţia. Lucrurile care ţin de o iubire în adevăratul sens al cuvântului s-au stins de mult. A rămas un fel de cochetărie, plăcerea de a discuta cu un bărbat, de a mă plimba cu un bărbat, plăcerea de a privi un bărbat în ochi. Dacă văd că străluceşte ceva în ochii lui sau dacă acesta îmi spune un lucru curtenertitor, asta mă face fericită pentru o lună întreagă. Deşi ştiu că asta nu duce la nimic. Asta n-o să-mi ia nimeni. E extraordinar.

”Femeile ştiau să-şi iubească bărbaţii”

Ce aţi scris la bursa din Elveţia, unde aţi stat şase luni la o mănăstire, din cantonul Zug? Am scris continuu. Am continuat o alta carte mare, ”Scrisoarea”, la care scrisesem  deja 160 de pagini. Tot romanul e un monolog, o scrisoare adresată la mai mulţi bărbaţi. Bat câmpii cu consideraţii despre viaţă şi despre moarte. Romanul are deja 250 de pagini. Cum vor fi ”Amanţii albaştri”? Da, mai am de gând să scriu o carte jucăuşă. Nu ştiu însă dacă mă mai ajută acrobaţia mea mentală.  Cartea se va chema ”Amanţii albaştri”, după un tablou de Chagall. Va fi un experiment, cu descrierea unor acte sexuale între personajele unor cărţi foarte diferite, foarte incompatibile. De exemplu, între Cadinalul de Richelieu şi Scufiţa Roşie. Mă joc de nu mai pot. Va fi şi Sappho care se combină cu Elfriede Jelinek şi amândouă concurează la un concurs de  înot. Fain, nu? Sunt lesbiene şi merg împreună la Olimpiadă.

Cât de  departe de feminism sunteţi? Nu am fost niciodată o feministă. Îmi plăcea ideea haremurilor. Îmi plăcea ideea de a spăla picioarele unui bărbat iubit. Dar o vedeam pe mama, care era modernă în gândire, că ţesea cu o dragoste nebună şosetele tatălui meu pe o ciupercă de lemn. Ce femeie mai ţese astăzi şosetele bărbatului ei? Erau semne ale iubirii. Nu erau semne că femeia e servitoare. Totul se făcea dintr-o mare dragoste. Şi bărbaţii ştiau să-şi arate iubirea. Am pierdut ceva esenţial. Îmi pare rău că e aşa. Foarte multe rele ne vin din faptul că ne-am uitat instinctele. Şi la animalele femeia simte nevoia să fie ocrotită de cineva. Femeia îşi alege din mai mulţi masculi puternici pe cel mai puternic, care poate s-o apere şi s-o protejeze. Ea îşi recunoşte slăbiciunea în faţa masculului. Ea nu spune niciodată că ar fi egală masculului ei. Aşa am fost făcuţi să nu fim 100% egali. Asta nu înseamnă că femeia nu trebuie să fie independentă. Trebuie să ne descurcăm şi singure. Şi la 70 de ani poate să înceapă viaţa.

”Sunt aproape păgână”

Vă rugaţi? Care e relaţia dv. cu Dumnezeu? Credinţa mea care se bazează permanent cu un dialog cu Dumnezeu. Eu mă îndrept tot mai mult spre o credinţă aparte, mai aproape de ritualurile şi de credinţele păgâne. Mie nu-mi place să merg la slujbe bisericeşti. Eu când merg în tren şi trec prin faţa munţilor, am o revelaţie atât de puternică, o emoţie atât de mare că  încep să mă rog. Vorbesc cu munţii. Eu consider că ei sunt altarele lumii. Pentru mine Dumnezeul real este în cer, în astre, în pământ, dar asta nu e o formă de animism, ci o tărie care răspunde de tot ce este bine şi rău  în această lume. În biserică aprind lumănări pentru morţii mei, la care mă gândesc tot mai des. Pe măsură ce îmbătrânesc încep să descopăr această existenţă dincolo de mine, în care cred orbeşte, a materiei pământeşti şi celeste.

De unde vă luaţi energia vitală? Cred că sunt un om scârbos de orgolios, sunt foarte orgolioasă, am ajuns în stadiul în care nu mă mai interesează absolut nimic. Cred atât de tare în valorile pe care mi le-am creat că nu mă mai atinge absolut nimic. Forţa mea mi-o extrag din singurătatea mea. Eu trăiesc într-o singurătate absolută. Lumea din străinătate mă iubeşte mai mult decât lumea din România. Singurătatea  mă hrăneşte cel mai mult. Îmi consum din propriile mele seve. Eu iubesc viaţa cu frenezie, ca o nebună.  Mă comport ca un om civilizat, simt ca un primitiv.

Vă e frică de moarte? Nu mi-e mai frică de moarte. Cred în altceva. Eu cred în circuitul cosmic, în ciclicitatea cosmică. Nu cred în reîncarnare. Cred în altă formă, pe care nu o putem palpa. Eu sunt sigur că există o energie gânditoare, palpabilă, superioară probabil pe foarte multe alte planete şi în foarte multe alte galaxii. Dar ele au alte forme adaptate la condiţiile acelor galaxii. Trupul nu e altceva decât un echipament de protecţie adaptat pentru planeta noastră. Cred în pulverizarea noastră  în această ciclicicate a cosmosului, în aer, în praf, în seve. Eu prefer să fiu înmormântată în pământ. Mi-ar plăcea să fiu hrană pentru viermi, pentru insecte că le-aş dărui viaţă hrănindu-se din mine. Mi se pare că aşa e frumos. Nu am lăsat nici un fel de testament. Am lăsat această dorinţa mea în această carte ”Hai să furăm pepeni”.  Eu mă gândesc foarte mult la morţii mei, îi simt în natura înconjurătoare. Morţii meu au contribuit foarte mult ca eu să fiu aşa cum sunt.

Cum se simte influenţa balcanică în scrisul dv.? Traducătorul meu mi-a spus  că am o gândire central-europeană şi un suflet balcanic. Occidentalii sunt 90 % atei. Nici eu nu sunt o bisericoasă, eu cred foarte puternic într-o legătura cu ceva.  Occidentalii însă nu cred în nimic. Eu nu cred că un om poate să nu creadă în ceva, că poate trăi altfel. Balcanicul e încărcat de senzualitate, iar influenţele balcanice în literatura română sunt superbe, dacă ne gândim la Panait Istrati, Mircea Ciobanu, Ştefan Bănulescu, Ştefan Agopian, Eugen Barbu.  E vorba de catifele, de brocarturi, de stilul misterios, iar toată această atracţie spre frumos, spre senzual, spre misterios, spre ceva greu de respirat se simte în literatura mea.   ”Germana m-a chinuit”

Cum aţi obţinut o  asemenea bursă în Germania, de amploarea Deutscher Akademischer Austausch Dienst (DAAD)? Am fost anunţată că am obţinut această bursă acum un an. Lucrurile foarte bune care mi se întâmplă ajung în România foarte greu.  Am avut multe burse în Germania. A doua mea naştere a fost de fapt anul în care am ajuns la Berlin prima dată,  când împlineam 70 de ani. Eu credeam atunci, că destinul meu s-a încheiat din toate punctele de vedere şi ca scriitor, şi ca femeie. Acolo, la Berlin, am descoperit însă că viaţa poate iar să înceapă.

Cum v-aţi cultivat  limba germană? Nu am simţit dragoste pentru limba germană. Dacă aşa ar arata o dragoste, atunci ne-ar pieri pofta să ne mai îndrăgostim. A fost un calvar. Mama era balerină, tata era violonist, ei au făcut turnee lungi în străinătate şi m-au luat cu ei. Am făcut grădiniţa în limba germană, şi la un moment dat vorbeam germana mai bine decât româneşte. Limba germană m-a chinuit însă cel mai mult.

V-aţi citit dosarul de la Securitate? Nu vreau să-mi văd dosarul deloc, dacă m-a turnat cineva, nu vreau să am surprize care să mă doară. Vreau să trăiesc cu iluzia că sunt înconjurată de oameni care m-au iubit şi care n-au vrut să-mi facă rău. Nu vreau să mă laud şi să arăt că am fost erou peste noapte. Însă prin 73, când a venit Goma prin ţară, eu am stat de vorbă vreo oră jumătate cu el, în Editura Enciclopedică, unde lucram. Goma era mai mult decât o persoană non-grata în acea perioadă. Eu fusesem prietenă bună cu el şi cu Ana, nevasta lui. Eram un grup şi ţineam mult unii la alţii. Mulţi l-au evitat atunci, atunci când el a venit. Goma are dreptate să fie decepţionat de intelectualii şi de scriitorii României.  Noi, prin 74, ne-am mutat la Casa Scânteii, cu editura. Prin 75 a venit o organigramă, prin care erau disponibilizaţi foarte mulţi. În 77, am fost dată afară definitiv din editură. Nu ştiu dacă are sau nu legătură cu întâlnirea cu Goma. Eu câteodată sunt puţin inconştientă. Cu deviza ”vom vedea ce-o fi” m-am aruncat tot timpul cu capul înainte. Doar sunt zodia capricorn. Nu-mi pare însă rău pentru inconştienţa mea.

DESTIN

”Opinii despre durere”

Nora Iuga, poetă, prozatoare şi traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România. Autoare a mai multor volume de poezie – ”Vina nu e a mea” (1968), ”Captivitatea cercului” (1970), ”Scrisori neexpediate” (1978), ”Opinii despre durere” (1980; Premiul Uniunii Scriitorilor din România), ”Inima ca un pumn de boxeur” (ediţia I, 1982; ediţia a II-a, 2000), ”Piaţa cerului” (1986), ”Cântece” (1989) – şi de proză – ”Săpunul lui Leopold Bloom” (Premiul Uniunii Scriitorilor din România), ”Sexagenara şi tânărul” (Premiul Uniunii Scriitorilor din România), ”Lebăda cu două intrări” (2004) –, precum şi a poemului-roman ”Fetiţa cu o mie de riduri” (2005; Premiul revistei Cuvântul).

Romanul ”Sexagenara şi tânărul”, reeditat de Polirom în 2004 (colecţia „Fiction Ltd”), a fost tradus în bulgară, franceză şi slovenă. Volumul a fost recompensat în 2000 cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România.

În Bulgaria, ”Sexagenara şi tânărul” a apărut deja la Paradox Publishing Group şi a beneficiat de sprijinul programului pentru traduceri în străinătate al Institutului Cultural Român. Romanul a fost publicat şi lansat, în prezenţa autoarei, şi în Slovenia, la Editura Beletrina din Ljubljana. Cartea se află în curs de apariţie în Franţa, la Editura Atelier de l’Agneaux. Romanul ”Săpunul lui Leopold Bloom”, reeditat de Polirom în anul 2007, în aceeaşi colecţie, va apărea până la sfârşitul anului 2009, la Paradox Publishing Group, în Bulgaria.