Scriitorul Jean-Marie Gustave Le Clézio a adus, ieri, Franţei cel de-al 14-lea premiu pentru literatură. Pentru mulţi critici români, alegerea e o dezamăgire.
Un scriitor puţin cunoscut cititorilor români, Jean-Marie Gustave Le Clézio (68 de ani), este laureatul Nobelului pentru Literatură pe 2008. Cu o zi înainte de a fi anunţat numele său, presa suedeză miza pe el, alături de prozatoarea de origine română Herta Müller, iar casa de pariuri britanică Ladbrokes îl plasa pe locul al 11-lea (într-o listă de 61 de scriitori), cu o cotă de 14/1, mult înaintea lui Mario Vargas Llosa, Umberto Eco, Michel Tournier sau Ismail Kadare.
Autor a peste 30 de cărţi, Le Clézio este cel de-al 14-lea autor care aduce Nobelul în literatura franceză, cel de-al 13-lea fiind de fapt un scriitor de origine chineză stabilit în Franţa, Gao Xingjian (2000). Câştigătorul va primi, în decembrie, la Stockholm, medalia şi un cec de 1.020.000 de euro. Africa pierdută şi Europa brutală Scriitorul beneficiază de o biografie cu adevărat „multiculturală“: născut la Nisa pe 13 aprilie 1940, dintr-un tată britanic şi o mamă franţuzoaică, îşi petrece copilăria în fosta colonie franceză Mauritius, apoi în Nigeria, până la vârsta de 10 ani. Întors în Franţa, îşi termină studiile la Nisa şi începe să predea în universităţi din Bangkok, Mexico City, Boston, Austin sau Albuquerque, în Statele Unite (unde trăieşte în prezent). Destinul i-a rămas legat pentru totdeauna de pământul african, pe care-l numeşte adesea „paradisul pierdut“.
Critica franceză îl îmbrăţişează încă de la primul roman, „Proces-verbal“ (1963), pentru care obţine premiul Renaudot, la doar 23 de ani. Le Clézio este şi unul dintre primii scriitori ecoactivişti din literatură, atitudine exprimată cale de câteva romane. Apogeul carierei îl atinge în 1980, cu „Désert“ (premiat de Academia Franceză) - o frescă a culturii pierdute din Nordul Africii, în contrast cu o Europă rece şi brutală pentru imigranţii care-şi caută locul în lume. În 1994, revista „Lire“ l-a declarat cel mai mare scriitor francez în viaţă. „Un Al Gore al literaturii“
Dacă cercurile literare suedeze anticipau premierea sa, pentru cei mai mulţi critici români, alegerea Academiei Suedeze a fost o „surpriză neplăcută“, care confirmă dominaţia politicului asupra esteticului. Nicolae Manolescu este foarte categoric. „Este o dezamăgire, atâta timp cât pe aceeaşi listă, ca să ne referim numai la literatura franceză, exista şi Michel Tournier. E un romancier bun, profesionist, dar oarecum superficial, nu este în niciun caz un mare scriitor. Dar, în afară de Orhan Pamuk, toţi romancierii care au luat premiul în ultima vreme, de la 
Günter Grass încoace, nu sunt niciunul prozatori de prim rang, sunt toţi autori de mâna a doua“. Pentru angajamentul său puternic ecologist, Mircea Mihăieş l-ar numi „Al Gore al literaturii“.
„Le Clézio mi se pare un scriitor cu totul expirat. Sunt profund dezamăgit de felul în care se acordă aceste premii. Este un autor superficial, care face literatură după reţetă, nu a avut niciodată substanţă. Se confirmă că Nobelul este un premiu exclusiv politic. Presupunerea mea este că a fost răsplătit pentru contribuţiile lui de natură ecologistă; e un fel de Al Gore al literaturii“, spune criticul.
Nobelul literar se demonetizează, este de părere şi scriitoarea Adriana Babeţi: „E o surpriză în sensul exact al termenului, aş spune chiar stupoare. Deşi e un autor notabil, nu poate sta alături de Michel Tournier sau de atâtea alte nume. În felul acesta, mai ales cu numele premiate în ultima vreme, această distincţie se demonetizează“. Simona Sora crede că, dincolo de calitatea literaturii sale, pe Le Clézio l-a propulsat angajarea civică.
„Îl consider, într-adevăr, un mare scriitor. Este un cetăţean al lumii globalizate, aspect important pentru Nobel. Ştiţi că nu opera contează în primul rând la Nobelul pentru Literatură, ea vine de-abia în planul doi, importantă e vizibilitatea şi angajarea civică, umanistă“. REACŢIE RAPIDĂ Editurile vor drepturile de autor Le Clézio a apărut pentru prima dată în librăriile româneşti în 1979, la Editura Univers, cu „Proces-verbal“, romanul de debut. În afară de „Potopul“, tradus la Facla în 1982, alte trei titluri au fost publicate la Univers: „Căutătorul de aur“ (1989), „Primăvara şi alte anotimpuri“ (1993) şi „Steaua rătăcitoare“ (1998). Ultimul volum tradus în România este „Diego şi Frida“ (Paralela 45, 2004). „Nesperata veste“ i-a determinat pe editorii de la Paralela 45 să scoată pe piaţă, zilele acestea, un tiraj proaspăt al cărţii. „E o lovitură plăcută pentru noi. Suntem în contact cu agentul literar al scriitorului şi vom mai publica cel puţin un titlu“, a precizat Tiberiu Stamate, PR-ul editurii. În negocieri pentru drepturile de autor se află şi Polirom, care a făcut o ofertă Editurii Gallimard înainte de a afla numele laureatului.
Recomandările noastre
