25 martie

 

Nimic despre coronavirus. HOROSCOPUL LUI DOM PROFESOR

 

Pe 25 martie s-au născut Bela Bartok, Sir Elton John, Aretha Franklin, Simone Signoret, Cezar Bolliac, Henry Mălineanu, Mateiu Caragiale, George Lesnea, Ana Blandiana.

 

Înainte de orice o precizare cerută de un domn profesor universitar, care a observat că amărâtul de subsemnat cerea virulent carantină obligatorie, pe 22 ianuarie și a doua zi, 23 ianuarie guvernul chinez instituia starea de asediu în țară. Am spus-o întotdeauna și o mai spun: ”Astrologia este o metafizică veselă”! Ridendo castigat mores. Nu știu nicio legătură dintre subsemnatul și guvernul chinez, vorba Radio Erevan, ”nu știm, nouă nu ni s-a întâmplat!”.

 

În calendarul creştin-ortodox este o mare sărbătoare: Buna Vestire! Este dezlegare la peşte. Cred că o să-mi fac o salată de fasole verde cu sproturi afumate de Marea Baltică. De 11 zile nu am ieșit din curte și dacă bunul Dumnezeu mă mai ține în viață nu o să ies decât să iau Lumină de Sf. Paști. Nu de frica coronavirusului, sunt imun la virusuri, dar așa este canonul meu de pustnic în rodaj. Au fost și trei-patru luni de zile în care nu am ieșit din curte, ce mi-a trebuit au cumpărat vecinii, sau am comandat. Am speranța că Preafericitului o să-i dea Bunul, gândul cel bun. Să permită Slujba de Înviere, la fiecare Biserică cu participarea unui singur laic, excepția celibatarului, un bărbat tânăr, poate de 33 de ani. Atât. Preotul poate să-și facă menirea, NICIODATĂ în istorie, Slujba de Înviere nu a fost amânată, s-a ținut întotdeauna, chiar în Constantinopolul asediat de câinii de turci. Despre excepția celibatarului o să vă povestesc altădată, este o istorie lungă și ciudată, nu prea o știe multă lume, face parte dintre taine. Apoi tânărul poate să ducă Lumina și să se răspândească în sat, peste uluci, și în oraș, din apartament în apartament. Eu aș aștepta cuminte și ager în mașină în parcarea Bisericii, ca tânărul să iasă din sfântul locaș. Aș duce Lumina acasă și aș pune-o într-o candelă Sf. Rita, care arde două săptămâni. Obiceiul pe care l-am apucat este ca Lumina de la Sf Paști să ardă cel puțin până de Înălțare, în unii ani a ars până la următoarea Lumină de Sf.Paști. Așa a fost la noi, așa o să fac și eu.

În vechime, într-adevăr, o sărbătoare importantă în calendarul ţăranului român, în ”Kalendar”. Pe 25 martie se cam terminau negocierea înţelegerilor privind pământul. Se arenda, se stabilea unde se duc stupii, se angajau oameni la câmp şi la pază. Se terminau certurile, gâlcevile, poate chiar necazuri şi ciomăgeli. Era o veste bună.

Urmare schimbării zilei de naştere a Mântuitorului care a fost stabilită la 25 decembrie ca să acopere vechea sărbătoare romană a lui Sol Invictus şi deocheatele Saturnalii, prin calcul, s-a stabilit ziua Bunei Vestiri pe 25 martie. Zi de veselie printre prietenii mei greci. Rudele soţiei mele din Brăila şi prietenii mei palicari sărbătoresc Ziua Naţională a Greciei. Cei care au scris „Un grec, doi greci, trei greci… Brăila!” O carte a inimosului savant Ionel Cândea cel care a scos şi multe opere complete ale marilor fii și fiice ale Brăilei. Dar a lăsat neterminată opera completă a lui Nae Ionescu din cauza presiunilor perverse ale dușmanilor țării. Grecii mei au mers întotdeauna pe partea dreaptă. Stiu ei mersul istoriei, că ei au făcut-o! Dar merg și pe stânga, când trebuie, doar ei au inventat dialectica.Tot din Brăila este grupul acela de tineri, de dreapta, nu a reușit să-i mânjească niciun partid, care chiar doresc o Românie liberă și onorabilă.

 

Chronia Pola, Psihi Mu!

 

Dacă vreodată, alungat de ruși, sau de turci, sau de hoți și curve, ar trebui să părăsesc România, a doua ţară unde m-aş stabili, după împăduroasa Virginie, ar fi mândra Grecie. Undeva, în sudul sărac, în Sparta, Laconia, adică, sau într-o insulă albă şi modestă. Şi aş mânca în fiecare zi suflaki sau fructe de mare şi salată grecească cu brânză de capră. Iar pe 25 martie, şi de 1 decembrie, zilele naţionale ale Greciei şi României aş face cinste tuturor celor din tavernaki cu înmiresmata mastică de Chios.

De fapt am făcut aceste lucruri când stăteam în Glyfada şi mă sfătuiam cu doctorul Focşeneanu, din Atena, despre lucruri de mare taină. Sau în lunile, multe la număr, în care am fost oaspetele lui George în hotelaşul lui de lângă piaţa Sintagma.

Nu ştiu cum să vă spun dragii mei lupi, padawani şi hobbiţi, lumea era mai rară, mai simplă şi mai darnică, în tinereţea mea. Să găzduieşti un prieten străin câteva luni, nu era o problemă. Şi familia mea a găzduit două familii de cehi în august 1968, după invazia ruşilor în Cehoslovacia. Au stat la noi două luni de zile, cât şi-au aranjat intrarea legală și loc de muncă în Austria. Am rămas prieteni câţiva ani, apoi nu am mai primit scrisorile lor, probabil că se schimbase politica şi le intercepta securitatea.

Aflu că sărbătorita de astăzi, La Mulți Ani, Doamnă!,  Ana Blandiana, a primit un mare premiu de la polonezi, acum ceva vreme. Bravo ei! Cei din România nu au fost în stare să o propună la Premiul Nobel pentru literatură. Criticii, specialiștii străini, spun și astăzi că ar fi avut mari șanse. Ce nu-mi place la unii potentați, din nefericire foarte mulți, este că, confundă România, care este veșnică și are drumul ei multimilenar, interesele ei – cu oameni și regimuri trecătoare. ”Small heads” cum spunea acum ceva vreme, la un curs ținut la Quantico, fabulosul Robert McNamara.

 

Dar nu asta doresc să vă spun dragi lupi, padawani și hobbiți ci întâmplarea prin care am trecut ieri, aici, în Prahova submontană. Mă iubesc animalele, cățeii, în special și tare mă mai iubesc copiii. La vârsta mea și amintindu-mi de rangul strămoșilor, am o dambla. Dimineața, în unele, nu în toate, am, n-am treabă, plouă, sau ninge, eu joc golf! În curtea proprie, că e măricică, spre jumătate de pogon, cu livadă și multe tufișuri, liliac, aluni etc. Spre bucuria copiilor din vecini. Mai ales a lui Cornel, un puști deștept și ager, de vreo șase ani. O să se facă medic veterinar. În timpul jocului de golf, pentru picanterie, ne mai jucăm și de-a sperietura. Copiii se ascund și apoi mă sperie. Eu strig, speriat, duc mâna la inimă, fac infarct, cad jos, mișc puțin din picioare și gata – sunt mort! Vine Cornel cu toată picimea și îmi face respirație artificială, trage de mine, îmi dă mâinele peste cap, tot tacâmul. Eu tușesc, deschid un ochi, sar în picioare și încerc să prind un criminal, spre bucuria lor, cu țipete și fugăreală.

Ieri dimineață, înfofolit bine, este cam frig, eram pe la a treia gaură, când, dintr-un tufiș, apare Cornel cu o mască verde de gaze pe față. Fără cartuș. De unde a găsit masca de război, de gaze, este un mister. Nu vrea să spună.

Am uitat să mă sperii. Am rămas stană de piatră gândindu-mă la copiii, care, vreodată, o să fie obligați să poarte mască de gaze.

 

Apoi, m-au năpădit amintirile.

 

10 noiembrie 1979. Tocmai mă întorsesem de la o licitație din Dubai. Am luat autobuzul TAROM de la Otopeni care m-a dus până la agenție, la Brezoianu. Am luat-o ușor până la tramvaiul 19, la Halele Unirea. De ceva timp mă mutasem la Sălăjean, colț cu Broz Tito, într-un apartament de bloc destul de confortabil, nou pe atunci – cam la mahala, dar acolo era locul meu. În piața de lângă bloc întorcea tramvaiul 19 și tot acolo se făcea, duminica, celebrul talcioc.

Era cam între cinci și șase seara. Am așteptat ceva tramvaiul, dar nu era ceva neobișnuit. M-am urcat în primul vagon. Pustiu. Ei, mi-am zis, probabil că abia ieșise din depou. Apoi am observat că nu era nimeni pe străzi și că vatmanul nu oprea în stații și ele goale. M-am dus să-l întreb ce se întâmplă. Vatmanul atunci, ca și Cornel acum, avea o mască de război, de gaze, pe figură. Probabil că m-am schimbat la față. Vatmanul, văzând geamantanul plin de etichete și cu banderola TAROM m-a întrebat unde vreau să cobor. Ce s-a întâmplat, întreb. A explodat ceva în platformă și au murit mulți oameni. Este un gaz otrăvitor, se pare că amoniac – mă informează vatmanul. Dar nu simt nimic, obiectez. Ai avut noroc, spune omul, dacă bătea altfel vântul…

A fost singura dată când am avut taxi un tramvai. A oprit exact în fața blocului, unde locuiam, nu în stație. Am ajuns acasă cu bine, unde mă aștepta, terorizată, tânăra și frumoasa mea soție, născută în Brăila, pentru că de acolo sunt cele mai frumoase fete.

Așa că de câte ori văd o mască de gaze am ce să-mi amintesc. Apoi alarmele de gaze din Bagdad și Teheran. Am ce să-mi amintesc.

Aș dori ca domniile voastre, dragi lupi, padawani și hobbiți să nu aveți niciodată astfel de amintiri, ci doar cele cu joaca, cu fugăreala.

 

Vedeți, nu v-am spus nimic despre coronavirus, despre masacrul pensionarilor organizat de nazist și de nea’ mandolină, despre perversitatea clasei politice, nu v-am spus nimic și vă promit că nu o să vă mai spun nimic despre coronavirus. O excepție, să vedeți cât de proastă este lumea. Un idiot din State, un bătrân înebunit de presa isterică, a confundat un produs pe bază de clor, cu care se curăță acvariile de pești, cu clorochina menționată de Donald Trump și de Elon Musk. Bineînțeles, imbecilul a murit. Nu o să vă spun că singurul tratament eficient există, nefolosit în România, cum există și un vaccin experimental, dar acceptat cu încredere, de lideri, de exemplu de Donald Trump, Angela Merkel și papa Francisc. Nu, de acum înainte nu o să mai citiți în articolele mele nimic despre pandemie, coronavirus etc etc. Este prea mult și prea multă manipulare și prostie. Răspund numai celor care îmi scriu la adresa de email știută, dar nu vă așteptați prea curând, s-a strâns enorm de multă corespondență.

 

În seara asta nu o să mă uit la niciun film. V-am mai spus că am memorie ”cinematografică”. O să stau într-un fotoliu, la un foc vesel de lemne și cu un ceai fierbinte, numai Darjeeling și o să-mi pun amintiri. Am o viață de amintiri, trebuie să mă hotărăsc care și aceasta repede, pentru că mă ajunge din urmă ziua de mâine. Din fericire, mâine este, în definitiv, o altă zi!

 

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE

Te-ar putea interesa și: