Mi-am amintit de fraza aceea a domnului președinte, din revista ”Dilema”: d-l Dan, mult mai tînăr și mai sincer, se confesa într-un text apărut în acestă prestigioasă publicație în legătură cu reîntoarcerea lui de la Paris, după studii, (și astea, destul de ciudate!), despre refuzul său de rămâne acolo, de a trăi în străinătate.

”Un ultim motiv pentru care nu regret că m-am întors: Occidentul îți ia libertatea ratării. Moment cu moment, sistemul te așază la locul tău şi căderile sunt tot timpul mici, suportabile. Dacă o să mă ratez, şi este posibil, o să am satisfacția că am căzut de foarte sus.”- scria actualul președinte al României… În esență, el explica un fapt cunoscut.

Anume, că sistemul occidental te plasează într-un parcurs previzibil, în care greșelile mari sunt evitate, ceea ce îi limitează pe unii să ajungă și să „cadă de sus”. Acolo, la Paris, ratarea avea balustrade. Cădeai lent, ghidat, cu oameni care îți explicau ce ți se întâmplă. Aici nu te explică nimeni.

Dar nici nu te lasă să cazi spectaculos. Te uzezi. Te freci de zile identice până când nu mai știi dacă ai greșit sau doar ai continuat. Cu diferența că în România poți minți, poți deveni. Poți să te sprijini pe alte mizerii umane de a ocupa, totuși, o poziție pe care nu o meriți.

De fapt, ratarea adevărată nu e zgomotoasă. Nu are sunet de impact. E o dispariție mică, zilnică. Ca atunci când nu mai simți temperatura apei pe mâini.