S-au împlinit 200 de ani de la nașterea la București (29 iunie 1819), într-o familie de mici boieri argeșeni, a lui Nicolae Bălcescu - „sufletul” revoluției românești pașoptiste, mort de ftizie la Palermo pe 29 noiembrie 1852 și înhumat în cimitirul săracilor. Ftizia o căpătase de timpuriu, când, după implicarea în „conspirația Filipescu” (1841) fusese închis aproape doi ani la mănăstirea Mărgineni de domnitorul Al. Dimitrie Ghica.

Anexat ca mit revoluționar fondator de regimul comunist (deși omul era un liberal), mitizat literar, uneori cu rezultate notabile, de Camil Petrescu, Ion Barbu, Eugen Jebeleanu ș.a.), Nicolae Bălcescu va suferi, după 1989, o „degradare” la fel de abuzivă, manifestată inclusiv în dispariția de pe orice bancnotă (după ce dăduse „imaginea” celei mai valoroase - 1.000, apoi 100 de lei). Ceea ce spune mult. Nu e însă singura „neînțelegere” - tușează, provocator, criticul literar Paul Cernat într-unul dintre remarcabilele sale portrete.

Fondator al societății secrete Frăția

Chiar dacă prestigiul literaturii i-a canonizat (nu pe nedrept!) mai ales opera istoriografică despre Românii supt Mihai Voievod Viteazul, editată postum în 1860 de Al. Odobescu și, într-adevăr, admirabil scrisă, lucrurile stau de fapt puțin altfel – apreciază în continuare scriitorul Paul Cernat. Figură tutelară a istoriografiei noastre romantice de obediență franceză, Bălcescu a fost și autorul unor contribuții de primordin în istoria noastră economico-socială și politică, cu nimic mai prejos decât istoria militantă și mitizantă a voievodului unificator: spre exemplu, Puterea armată și arta militară de la întemeierea Prințipatului Valahiei pînă acum, Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în diferite timpuri, Question economique des Principautes Danibiennes, Mersul revoluței la români - ne dumirește Cernat.

Apoi, o altă nuanță: „Bălcescu era, de fapt, un «izvorist», afirmat ca atare din perioada activității la revista Propășirea și mai târziu redactor la Magazin istoric pentru Dacia. Idealistul luptător, fondator al societății secrete Frăția, a fost și un diplomat inteligent și pasionat, cu stagii timpurii în societățile secrete muntene, intrat - ce-i drept - în conflict cu moderația tactică a unor colegi, mai ales în anii exilului de la Paris și Constantinopol”.

 

Un copil din flori cu Luxița Florescu

 

Paul Cernat a adus lămuriri și în legătură cu viața amoroasă a lui Nicolae Bălcescu, capitol prea timid abordat: „N-a fost un «ascet», cum au lăsat să se creadă unii, ci un bon viveur (vezi amintirile amicului conspirator Ion Ghica, fost coleg de școală la Sf. Sava) și un amorez pasionat. Camil Petrescu l-a surprins în această ipostază (inclusiv în teatru), fără a insista suficient asupra pasiunii sale constante pentru Alexandra (Luxița) Florescu”.

Mort înaintea mamei

Cine era această femeie care i-a sucit capul lui Bălcescu? Cernat e prompt: „Personaj spectaculos ea însăși, această fiică de mare boier (căsătorită o vreme cu un ofițer rus) a devenit mamă a copilului lor nelegitim Bonifaciu Florescu - profesor de franceză liberal după 1870, traducător din Rollinat, pionier al simbolismului poetic autohton și întemeietor, alături de Al. Macedonski, al revistei Literatorul”. Bonifaciu s-a născut la Pesta, în miezul revoluției și va muri în 1899, înaintea mamei (n. 1816). Participant în vremea conceperii fiului la evenimentele revoluționare din Franța, tatăl va încerca un an mai târziu, la Constantinopol, să obțină o cooperare româno-maghiară via Lajos Kossuth - a mai devoalat criticul Paul Cernat.

 

Legenda morții în mizerie

 

 

 

 

În privința sfârșitului acestui mare român, Cernat e categoric: „Legenda morții în mizerie trebuie amendată, prin părțile esențiale: omul a avut, totuși, resurse să-și trateze ftizia în Franța și Italia, dar temeperamentul aventuros, poate și eșecul revenirii în țară pentru a-și vedea mama muribundă, i-au consumat energiile la o vârstă christică”. Și o revenire: „Oricum, biografia și angajarea sa rămân exemplare, iar contribuția istoriografică e complementară celei a mai pragmaticului Kogălniceanu. Nota Bene: dacă acesta i-a editat în premieră pe cronicarii moldoveni, Bălcescu a făcut același lucru cu cei munteni, cărora le-a dedicat și mai multe studii monografice”.

Indicator al stupidității

Imediat, concluzia: „Gândirea socială și politică e a unui emancipator național și social sans phrases, democrat prin excelență: adept al abolirii marii proprietăți agricole și al împroprietăririi țăranilor, Bălcescu a fost (asemeni lui C. A. Rosetti) și un susținător convins al votului universal. În exilul parizian a fondat asociația Junimea română (unde l-a cooptat și pe tânărul student Odobescu), a editat revista România viitoare (unde a apărut, în franceză, Cântarea României de Alecu Russo) și a colaborat cu Adam Mickiewicz la periodicul La Tribune des Peuples”. Și ultimele cuvinte marca Paul Cernat: „Bălcescu a avut și talent epistolar - a avut, de fapt, talent literar, indispensabil unui bun istoric militant. O personalitate-cheie a secolului nostru romantic și un indicator al stupidității celor care l-au «degradat» (mai ales în ultimele decenii, când nu mai aveau nici o scuză...)”.

Participant în vremea conceperii fiului la evenimentele revoluționare din Franța, Bălcescu va încerca un an mai târziu, la Constantinopol, să obțină o cooperare româno-maghiară via Lajos Kossuth