Muzica (şi muzichia, dacă vreţi) românească, a luat-o şi ea razna. Nu mai cântă pe note şi nu mai are nici un fel de armonie. Cântă după ordine politice afone, care nu au nicio legătură cu evidenţa.

I-auziţi scrisoare să ne lase muţi pe toţi, că tot e vorba despre muzică: „Vă informăm prin prezenta că Biroul Secţiei de muzică jazz/pop al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România s-a întrunit în şedinţă şi a analizat lucrarea scrisă pe care aţi susţinut-o în cadrul probei de examen profesional, solicitat prin regulament candidaţilor care nu au studii superioare de specialitate. Lucrarea realizată de Dvs. a fost evaluată cu media 7,60, ceea ce o plasează sub media de promovare (8,00), conform Regulamentului privitor la admiterea în UCMR”.

         Acestă scrisoare îi era adresată lui Nicu Covaci, fondatorul legendarei trupe „Phoenix”. După 40 de ani de muzică, în care a încântate generaţii întregi, lui Nici Covaci i se spunea în scris că nu prea ştie să cânte. Sau, oricum, nu ştie să cânte la nivelul şi exigenţele cerute de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Cine stabilise asta?  George Natsis, preşedintele secţiei pop/rock, care are în palmaresul de compozitor performanţa câtorva premii II și III la Festivalul de la Mamaia și premii I la „Mamaia copiilor”, Mircea Drăgan a fost membru al formațiilor de muzică ușoară „Sideral” (1965-1968), „Mondial” (1969-1971) şi „Romanticii” (1972-1986) şi care mai are performanţa de a fi compus muzica pentru două filme celebre: „Motanul și cifrele” şi „Culori complementare”, Viorel Gavrilă (de care, sincer, nu am auzit în viaţa mea) tot compozitor de muzică ușoară, care a împuşcat şi el câteva premii pe la festivalul de la Mamaia, dar a şi condus cu competenţă şi ureche muzicală formaţiile care asigurau cântarea „pam-pam” la emisiunea tv  „Noapte târziu cu Mircea Badea”, sau la spectacolul de comedie „Gunoierii”, cu Nae Lăzărescu și Vasile Muraru.

Ultimul care a semnat acest comunicat incredibil este Nicolae Caragia, care are ca performanţă remarcabilă, câştigarea concursului „Crizantema de Aur” în anul 2022. În pandemie, adică, atunci când se cânta cu masca pe figură.

         Pentru ei, Nicu Covaci nu a fost destul de bun ca să le stea alături.

         Şi nici nu avea cum. Îmi aduc aminte că atunci când Concerta Phoenix printr-unul dintre oraşele din apropierea urbei mele natale, Brăila, ne uşcheam băieţii de la bloc cu banii cu care părinţii ne trimiteau să cumpărăm lapte şi pâine, luam trenul până acolo şi făceam cumva să intrăm la spectacol şi să-i vedem: Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Josef Kapl, Ovidiu Lipan Ţăndărică. Zei! După care veneam acasă şi cine avea discul cu „Cei ce ne-au dat nume” sau cu „Mugur de fluier”, îl punea tare la pickup, cu geamul deschis, să se audă până în stradă, ce dotat era el. Nu-mi amintesc să fi fugit, nici eu, nici prietenii mei de la bloc, cu banii de lapte şi pâine la Festivalul Crizantema de Aur sau la Festivalul de la Mamaia. Niciodată, niciunul nu a pus la magnetofon, tare, cu fereastra deschisă să se audă în stradă, „Magistrala albastră” şi nici „Copacel” cu Ilinca Cerbacev.

         Ne-am încăpăţânat să ascultăm muzica lor, chiar şi după ce ne-au dat exemplul negativ la care visam toţi, „au fugit în străinătate”, să încercăm să semănăm cu ei, deşi aveau plete iar la liceu, cu câteva zile înainte de vacanţa de vară, pe noi, pe băieţii, ne controlau la tunsoare ca nu cumva să avem părul mare. Ne-am încăpăţânat să încercăm să le cântăm cântecele în trupele noastre mici de liceeni, pentru că nu există licean din vremea aceea care să nu fi vrut să aibă o trupă rock, să cânte precum Phoenix.

         Am avut privilegiul, zic eu, să mă aflu în sală, la Teatrul de Vară din Brăila, la ultimul concert pe care l-a dat „Phoenix” în România, înainte de a pleca în Germania. Parcă ştiau că nu ne vom mai vedea. A fost extraordinar. Au dat tot. Eram în delir cu toţii. Atunci l-am văzut pentru prima oară şi pe Erland Krauser, abia venit în trupă. Şi dubaşii, care la un moment dat cam pierduseră ritmul şi s-a întors crunt spre ei Covaci. Imediat au răsunat tobele, de se clătinau geamurile clădirilor din jur.

         Iar acum, Nicu Covaci nu poate lua nici măcar 8, conform evaluării celor de la Uniunea Compozitorilor. După aproape o jumătate de veac de săli pline, de tineri fugiţi de acasă cu banii de pâine şi lapte, ca să-i vadă.

         Aceeaşi uniune în care Nicu Alifantis, acest veritabil Panait Istrati al muzicii folk, al cărui spectacol, făcut împreună cu Horaţiu Mălăele, colindă lumea şi este aşteptat cu braţele deschise pe toate meridianele, a refuzat să intre, spunând elegant că nu face faţă. Aceeaşi uniune care cu greu l-a primit în rândurile sale, abia în 2000, pe inegalabilul Gheorghe Zamfir, care a cântat în toată lumea asta mare alături de muzicieni pe care UCMR ar trebui să-i pună postere pe perete. Poate au păţit-o pentru că niciunul dintre ei nu a câştigat nici Festivalul de la Mamaia, nici Crizantema de Aur.

         Să explic acum de ce cred eu că neprimirea lui Nicu Covaci nu este deloc întâmplătoare. Nu este doar răzbunarea unor cvasianonimi pe succesul unei trupe legendare. Ci mult mai mult. Neprimirea lui Nicu Covaci este de fapt nerecunoaşterea valorii sale şi a trupei pe care a fondat-o, trupă care, în muzică, a dat identitatea câtorva generaţii. Aşa cum aceste generaţii, din care face parte şi generaţia mea, generaţia în blugi, s-a îndrăgostit pe muzica lui Nicu Alifantis. Neprimirea lui Nicu Covaci, nerecunoaşterea valorii sale, se înscrie în aceeaşi linie cu tentativa de astă vară a unei asociaţii, sau fundaţii, sau ce naiba o fi ea, care, pe banii statului, lupta din greu cu comunismul mort de 30 de ani în România, încercând din răsputeri să interzică spectacolul de la Corbu al Cenaclului Flacăra.

         Se înscrie, cred eu, în politica de deznaţionalizare, de decapitare a reperelor culturale ale unor generaţii care mai au identitate şi nu vor să mănânce greieri şi să-şi numească mama şi tata părinte unu şi părinte doi.

         Data viitoare, Nicule, ia-l şi pe Andrii Popa cu tine.