Și-a revenit după 4 săptămâni de comă, în urma unui atac cerebral, când îi vorbea starețul Mănăstirii Izbuc care credea că nu-l aude. A trecut peste o formă severă de Covid. E convinsă că unchhiul său, Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, a ajutat-o. Fostul pshiholog spune că acesta a avut grijă de ea tot timpul: când era în viața și după ce a trecut la cele veșnice.
Partitura vieții sale pe tărâmul minunat al satului Buteni din județul Arad a început într-o duminică frumoasă de toamnă, când clopotele chemau sătenii la Sfânta Liturghie, mărturisește cu delicatețe doamna Zoe.
La 92 de ani, fostul pshiholog Zoe Dăian, nepoata lui Arsenie Boca, a fost sărbătorită la Șoimi, în Bihor, acolo unde stă la un centru pentru vârstnici numit “Casa mea, Eden”. Ar fi vrut să se retragă la Mănăstirea Prislop, unde și-ar fi dorit un loc de veci lângă unchiul său. „Stareţa mi-a spus că nu voi putea fi înmormântată lângă el”… Are însă o legătură specială cu un alt călugăr. A venit la Șoimi, să-i spună “La mulți ani!” Augustin Tărău, starețul Mănăstirii Izbuc. E duhovnicul doamnei Zoe.
Femeia spune că a avut o revelație când l-a cunoscut. A avut senzația că îl laude pe însuși Arsenie Boca, atât de mult semăna vocea starețului cu a Sfântului Ardealului. “Eram conştientă că nu poate fi el, dar nu m-am putut abţine.Am mers spre altar…”.Legătura dintre stareț și nepoata lui Arsenie Boca e una puternică. Ca dovadă, Zoe Dăian a făcut cadou Mănăstirii Izbuc una dintre primele icoane pictate de Părintele Arsenie Boca pe când avea doar 19 ani.
E vorba despre „Mântuitorul Iisus Hristos în Grădina Ghetsimani” . E o icoană aparte, iar cei care o ating spun că simt “o energie”.Un tablou cu Arsenie Boca, pictat de o basarabeancă care pictează biserici, mamă a patru copii, stabilită în zonă, a fost unul din cadourile oferite sărbătoritei. “Mă întrebam de ce are ochii când verzi, când albaștri? În realitate avea ochii albaștri. Te pierdeai în ei…”, și-a amintit nepoata Sfântului Ardealului la vederea picturii.
Ultima întâlnire
“Rugăciunea și muzica sunt viața mea. În primul rând rugăciunea și apoi muzica. Mulți ani eu am studiat pianul și vioara. Cred că viața e un dar de la Dumnezeu și de aceea cred că am ajuns la vârsta aceasta. Suferința cred că ține de purificarea sufletului. Suferința nu trebuie să ne fie o greutate. Avem nevoie de purificarea sufletului. De aceea Dumnezeu ne dă cât putem duce…Bucuria? Nu sunt o structură așa exaltată, cu bucurie. Sunt mai introvertită.
De mică am fost călăuzită de unchiul meu. Îmi plac bucuriile duhovnicești. Ultima dată ne-am întâlnit când eram studentă la Cluj. Părintele, din cauza bunicilor din partea mamei, din partea mătușii Cristina, care veneau tot timpul la ei să o lămurească să se recăsătorească, i-a scris tatălui meu o scrisoare să vină de urgență la ei să-i lămurească să o lase în pace pe mătușa Cristina, pe mama lui, că nu vrea să se recăsătorească. Dar cât de mult a insistat tatăl meu, ei tot asta doreau, să o recăsătorească. Era foarte frumoasă Cristina. Avea un păr negru și ochii verzi.
Era o frumusețe...Părintele, ca să nu stea cu socrii, a venit la noi, la tatăl meu, care după moartea unchiului i-a devenit mentor…Țineau unul la altul extraordinar de mult, parcă erau frați. Erau doar 8 ani diferență între ei, dar ei se înțelegeau foarte bine. Apelau unul la celălalt când apărea un stop…”, a depănat amintiri fostul pshiholog. Doamna Dăian e puternic ancorată în realitate și e mâhnită de ceea ce se întâmplă.
“Sunt moață și româncă adevărată ca și tatăl meu. Sufăr când văd ce necazuri vin peste noi și în momentul de față pot să spun că suntem pe muchia prăpastiei…Cea mai frumoasă viață am avut-o la sat, tatăl meu era învățător, director de școală. Mergeam cu gâștele la vale, și de multe ori, unchiu mă ajuta, că ele nu înțelegeau să vină după mine”, și-a amintit cu plăcere Zoe Dăian.
Nepoata sa aflată în Grecia i-a trimis o poezie în dar și a promis că va veni să o vadă. “Doar dacă e posibil…Să nu facă sacrificii”, a fost mesajul pshihologului.