Valul de nenorociri care s-a abătut asupra noastră în ultima vreme, a relevat nu numai faptul că autorităţile noastre sunt impotente în a conduce eficient statul, ci şi ceva mult mai grav. Anume că şi cealaltă autoritate, care de fapt ar trebui să conducă statul, adică noi, cetăţenii, poporul, cum ar veni, cea în numele căreia şi pentru care există statul, a devenit o masă amorfă. O turmă de nepăsătoare, indiferente la evenimentele extrem de grave care se abat în aceste vremuri foarte tulburi asupra capetelor sale.

M-am îngrozit, efectiv, când am văzut comentariile la ştirile care anunţau problemele importante, care ne priveau direct. De la cele mai grave, care loveau în viaţa şi integritatea noastră şi a copiilor noştri, până la cele mai mărunte, care privesc un grup de cetăţeni sau o categorie socială. Majoritatea comentariile era alcătuită din atitudini de genul: „Ce putem face noi?”, „Degeaba, că tot nu se întâmplă nimic”!, „Suntem prea mici ca să ne punem cu ei”! sau „Tot ei or să facă ce vor”, ca să dau numai câteva exemple.

Ridicatul din umeri în faţa nenorocirilor pe care reprezentanţii statului le tratează aiurea, cu lipsă de profesionalism, ca să nu spun cu tâmpenie, care ar revolta orice om normal la cap, de la cele „mărunte” şi până la fărădelegile uriaşe care au jefuit bugetul şi care pun în pericol milioane de oameni vulnerabili, de a nu-şi mai lua pensiile sau ajutoarele, a devenit sport naţional.

 Să luăm doar câteva exemple, pentru a nu fi acuzaţi că facem afirmaţii fără argumente. Nu a trecut mult de când a fost iureşul cu azilele morţii, azilele groazei, azilele de exterminare şi alte metafore de-astea care să sugereze cât mai convingător, viaţa de lagăr pe care o duceau bătrânii în unele azile. O săptămână de agitaţie, atât cât a fost comandată de premier. După aceea, linişte. Ba chiar şi în acea săptămână de mascaradă, am văzut cu surprindere atitudini, deloc puţine: „Ei, ce să facem, aşa e la azile de când lumea. Se fură”. Sau „Tot ei au azilele, ce, o să se aresteze între ei?”

După acea săptămână de spectacol, sunet şi lumină, cu cohorte de salvatori în combinezoane roşii şi cârduri de maşini cu girofaruri, aţi mai auzit ceva despre azile? Premierul Marcel Ciolacu a anunţat atunci că vor fi controale şi la orfelinate. Nu a mai fost nimic. De ce? Pentru că toţi cei numiţi generic „ei”, pomeniţi în toate comentariile, şi-au făcut numărul, au tras foloasele şi... gata. Iar cei loviţi au ridicat din umeri: „Asta e”! Iar cei care nu aveau rude în acele azile, şi-au scuipat în sân: „Bine că a murit capra vecinului”.

A urmat valul de accidente provocate de drogaţi la volan. Oameni nevinovaţi spulberaţi de nişte inconştienţi. Înmormântări pline de jale şi revolta singulară a unei tinere, nehaştagistă frumoasă şi liberă, ci normală, frumoasă de la mama ei, fără să fie lucrată cu bisturiul şi hialuronicul, nedrogată, studentă eminentă: „Dacă vă mai întrebați de ce copiii pleacă din țară, nu plecăm din cauza banilor sau din cauza salariilor, plecăm din cauza voastră, că nu puteți să ne oferiți un trai decent și sigur.”

S-au îngulguţat atunci câţiva politicieni: „Ar trebui”! „Vom face”! „Trebuie luate măsuri să nu se mai întâmple!”, şi cam atât. Au luat măsuri. Nu s-a mai întâmplat, decât de mai multe ori în câteva zile. De atunci, tăcere. Jale, părinţi care printre lacrimi spun că nu au încredere că se va face dreptate pentru copiii lor ucişi, că se va muşamaliza totul. Şi cam atât. În rest, în afară de vocea acelei tinere, nu a fost decât un ridicat naţional din umeri a neputinţă: „Au bani. Or să-l scape!”

S-a ajuns până acolo cu prosteala opiniei publice încât jurişti importanţi au afirmat că amărâta aia de Lege Anastasia, care trimite la puşcărie cu executare pe orice şofer care face un accident beat sau drogat, deocamdată nu se aplică. Abia de la începutul anului viitor. Ceea ce este complet fals. Ea se aplică deja. Dar trebuia să existe terenul pregătit, dacă beizadelele sau coloneii în rezervă care, drogaţi sau beţi au omorât oameni cu maşina, să scape cu o pedepasă simplă, cu suspendare, împotriva legii. Şi? S-a mai întâmplat ceva? Un nou ridicat din umeri din partea noastră: „Or să scape, aşa cum au scăpat şi ceilalţi”.

Există şi întâmplări extrem de grave, unde apatia noastră poate fi mortală. Nu, nu spun vorbe mari. Mortală la propriu, pentru noi, dar şi pentru statul român.

La Costineşti, a explodat ceva lângă dig. Din fericire, nimeni nu a fost rănit. Ce au făcut autorităţile? Nimic! Mai întâi au spus că nu a fost nicio explozie şi mai apoi, după ce mai mulţi martori au declarat în presă că au auzit bubuitura şi au fost stropiţi de coloana de apă care s-a ridicat, au spus că „a fost ceva”. Şi a rămas aşa. Nimeni dintre noi nu i-a mai întrebat nimic. Toată lumea a ridicat din nou din  umeri, fără să mai ia în calcul că o nouă... ce-o fi fost aia de a explodat, că n-am aflat nici până azi, data viitoare nu se va mai lovi de dig şi va exploda pe plaja plină de oameni. Ce-am făcut noi, cei aflaţi în pericol? Nimic! Am ridicat din umeri. Bine că n-a murit nimeni. La vilele de protocol de la Neptun, plaja este sigură. Nu explodează nimic.

Să rămânem în perimetrul militar. Mai exact, la războiul de lângă noi. Povestea cu drona este monumentală. După aceeaşi formulă utilizată la Costineşti, mai întâi au spus că nu a fost nimic. După ce ucrainenii au venit două zile la rând cu argumente şi fotografii, s-a făcut o cercetare la faţa locului. După care totul a rămas aşa. Nu ştim ce a fost, o dronă sau resturi de dronă, a căzut pe teritoriul nostru din întâmplare sau am fost ţintită. Din nou am ridicat din umeri, sau am făcut puţin mişto de Iohannis, care într-o zi a spus una, şi a doua zi cu totul altceva. Bine că nu a murit nimeni. Fără însă să cerem demisiile celor care au greşit. Fără să ţinem seama că una este să ne minţim cu pensiile şi cu salariile mărite, în care nu mai crede nimeni, şi alta este să ne minţim în legătură cu evenimente grave, legate de războiul care a ajuns la mai puţin de un kilometru de graniţele noastre.

Închei şirul exemplelor cu explozia de la Crevedia. Sub ochii noştri s-au măsluit probe, nu au fost respectate proceduri, s-au dat ordine criminale care au umplut spitalele de răniţi şi... Jale, imagini spectaculoase cu coloane de flăcări, oameni arşi întinşi pe trotuar, oameni morţi, case distruse. Primii vinovaţi, patronii bombei, au fost audiaţi şi reţinuţi abia după două săptămâni. Mai întâi au încercat să-i mituiască pe cei loviţi de goana lor ilegală după bani, promiţându-le că le vor renova casele distruse. Şi mulţi dintre ei erau mulţumiţi cu această compensaţie, că erau siguri că de vor merge prin tribunale, oricum nu li se va face dreptate.

Eu cred că această amorţeală a opiniei publice, a apatiei oamenilor, că ridicatul din umeri a neputinţă, că scuipatul în sân a mulţumire că nu a murit capra ta, sunt mortale pentru democraţie. Un popor amorf, o turmă care nu are niciun fel de reacţie atunci când se întâmplă lucruri grave, sunt mortale pentru democraţia cu care ne tot lăudăm. Fără o reacţie severă din partea noastră, guvernanţii fac ce vor. Ne ucid, ne mint, fără să li se întâmple, practic, nimic. „Pentru că au bani”. „Pentru că noi suntem prea mici”.

Poporul are întotdeauna dreptate? Eu cred că nu are dreptate atunci când tace resemnat în faţa nenorocirilor.

„Du-i Doamne la Ploieşti”! De la ultimul Război Mondial, nu am scăpat de zicala asta. O folosim şi azi, dar cu alte cuvinte, în funcţie de evenimente.

Şi nu e bine!

Editorialul poate fi văzut AICI