Se vorbește foarte mult despre neo-marxism sau progresism. Este unul din curentele dominante ale societății moderne. România nu putea să scape neatinsă, mai ales că este una din modalitățile cele mai simple de a prelua puterea prin mijloace nedemocratice.

Am continuat să citesc cartea despre care vă vorbeam săptămâna trecută: American Marxism a lui Mark R. Levin. Are savoarea ei, chiar dacă multe lucruri par redundante pentru un est-european care a cunoscut comunismul în toată hidoșenia lui. Dar m-am gândit că la această oră se pregătește o generație care nu mai știe nici cine-i Nicolae Ceaușescu, darmite alte lucruri mai complicate. Și nici nu-i mai învață nimeni...

Cartea lui Levin mi s-a părut cea mai interesantă încercare de a defini neo-marxismul, chiar dacă o face dintr-o perspectivă americană. De fapt, acesta este un avantaj. Întrucât de mult timp societatea românească este supusă reflexelor culturale anglo-saxone. Așa că ne vom regăsi în cele scrise de Mark R. Levin, mai ales argumentația asupra sentimentului care domină curentul neo-marxist sau progresist: URA.

Julien Benda, un eseist și filosof francez care a trăit până în anii '60 spunea că datorită progresului comunicării și, mai mult, a spiritului de grup, este clar că cei care au același sentiment de ură politică formează acum o masă compactă plină de pasiune în care fiecare dintre ei se simte în legătură directă cu numărul infinit al celor care formează grupul, întrucât în ​​urmă cu un secol, astfel de oameni erau relativ lipsiți de legătură între ei și urau într-un mod „împrăștiat” ...

Se poate afirma că aceste tendințe vor tinde să se dezvolte și mai mult, deoarece dorința de a se aduna este una dintre cele mai profunde caracteristici ale lumii moderne, care devine din ce în ce mai mult o lumea “găștilor“, a „uniunilor” și a „grupurilor.”

Mai este necesar să spunem că pasiunea individului este întărită simțindu-se în apropierea acestor mii de pasiuni similare? ... Un astfel de individ dezvoltă o personalitate mistică prin asociere care îi conferă o fervoare aproape religioasă, fiind este pur și simplu îndumnezeirea propriei sale pasiuni și un stimul deloc mic pentru intensitatea acesteia. 

Julien Benda a concluzionat, de asemenea, că astfel de mișcări sunt adesea ca un cult. „Coerența tocmai descrisă ar putea fi numită coerență de suprafață, dar i se adaugă o coerență a esenței. Din chiar motivul pentru care deținătorii aceleiași pasiuni politice formează un grup mai compact, mai pasionat, ei formează și un grup mai omogen, mai pasionat, în care felurile individuale de simțire dispar și zelul fiecărui membru ia din ce în ce mai mult culoarea celorlalți. 

La fel ca Julien Benda, Eric Hoffer (1902-1983), eseist și filosof american vede mișcarea fanatică și de masă ca fiind centrată pe o ură intensă, dacă nu chiar obsedantă. „Ura pasională poate da sens și scop unei vieți goale”, a explicat Hoffer.

„Astfel, oamenii bântuiți de lipsa de scop a vieții lor încearcă să găsească un nou conținut nu numai dedicându-se unei cauze sfinte, ci și alimentând o nemulțumire fanatică. O mișcare de masă le oferă oportunități nelimitate pentru amândouă.”

Hoffer a descris modelul prin care se stabilesc bazele pentru ascensiunea mișcărilor de masă:

1) prin discreditarea crezurilor și instituțiilor predominante și subminarea loialității oamenilor în ele;

2) prin crearea indirectă a foamei de credință în inimile celor care nu pot trăi fără ea, astfel încât, atunci când este predicată noua credință, să găsească un răspuns nerăbdător în rândul maselor dezamăgite;

3) prin furnizarea doctrinei și lozincilor noii credințe;

4) subminând convingerile oamenilor mai buni - cei care se pot înțelege între ei fără fanatism - astfel încât atunci când noul fanatism își face apariția să nu mai aibă nimeni capacitatea de a-i rezista.

Așa cum spuneam la început, pentru un istoric poate că aceste lucruri sună cunoscut. URA a fost baza principalelor revoluții care au schimbat omenirea: Revoluția Franceză de la 1798 și Revoluția Bolșevică din 1917. A fost combustibilul care a alimentat Obsedantul Deceniu, perioada 1950-1960, în care sute de mii de români au pierit în închisorile comuniste, în care numai simpla mențiune a Basarabiei ca pământ românesc îți aducea 8 ani de închisoare, sau o glumă te trimitea în infernul de la Gherla.

Este același tip de fanatism indus pe care-l regăsim în zilele noastre.

Numai că el începe să aibă contradicții interne, mai ales atunci când cei care îl folosesc ca armă politică preiau Puterea!

Avem cel puțin un exemplu în fața noastră. Clotilde Armand a ajuns primar la sectorul 1 printr-o fraudă care pare din ce în ce mai grosolană. După modelul alegerilor din 1947, pe care l-am mai evocat, au schimbat din pix rezultatul votului. Numai că nimeni nu se revoltă. Nu mai are cine, glumeam pe FB, pentru că societatea civilă era ocupată: schimba sacii cu voturi pentru Clotilde Armand. 

Ca și în perioada de implementare forțată a comunismului în România, o mână de șmecherași folosesc entuziasmul idiot al maselor pentru a obține avantaje persoane. Clotilde Armand vrea tot gunoiul din Sectorul 1, dar sunt convins că USR se gândește să-i extindă strategia la nivelul întregii țări. Iar când aud că PNL se transformă într-un partid cu viziuni progresiste, nici nu mă mai mir că Florin Cîțu nu rezistă la 6-7 beri...