Atunci când vorbim despre cel mai longeviv șef de stat al României, cel care a supraviețuit cel mai mult, toată lumea privește spre Ion Iliescu. Și, într-adevăr, „Nea Nelu”, cum a intrat în istoria postdecembristă, este cel mai vârstnic șef de stat în viață. Însă, într-o ierarhie a șefilor de stat care au condus România Modernă, Iliescu nu prinde podiumul. Nici măcar Nicolae Ceaușescu, pe care mulți și-l amintesc ca pe un bătrân gângav, rupt de realitate, nu se află între cei care au trăit cel mai mult.

Dacă este să facem un clasament al celor mai longevivi șefi de stat care au condus România modernă, Ion Iliescu nu se află pe podium. El ocupă „abia” locul patru, cu avantajul că este încă în viață și în putere, după cum spun apropiații săi, și are toate șansele să devină lider.

Ion Iliescu ar putea urca pe podium, în rândul primilor trei șefi de stat care au trăit cel mai mult, cam peste doi ani, când se va apropia de rotunda vârstă de 95 de ani. Iar ca să ajungă cel mai longeviv, va trebui să mai aștepte cam până la 97 de ani și vreo cinci, mai bine, șase luni. Iliescu a condus România, ca președinte, timp de două mandate, între 1989 - 1996 și 2000 - 2004. După încheirea celui de-al doilea mandat, fostul șef al statului s-a retras, ușor, ușor, din viața publică, iar din 2017 nu a mai fost văzut la evenimente.

Deputatul Ionuț Vulpescu, apropiat al fostului președinte spunea, la începutul lunii martie, chiar înainte de aniversarea din 3 martie, că Ion Iliescu are o sănătate bună și că este în plină formă intelectuală și, chiar, fizică. Potrivit lui Vulpescu, fostul șef al statului citește, lucrează și scrie la volumul propriu de memorii.

„Am citit ce s-a scris, dar să știți că Ion Iliescu nu are niciun fel de problemă de sănătate. Săptămâna viitoare va fi ziua lui (n.r. 3 martie), va împlini 93 de ani și este într-o formă de zile mari. Citește, lucrează, scrie la volumul de memorii, chestiuni normale pentru vârsta asta și anormale pentru noi, care suntem mai tineri. E mai bine decât cei care sunt îngrijorați de starea lui de sănătate. Asta am constatat eu în timp, nu numai acum”, spunea Ionuț Vulpescu, pe 1 martie.

Cel mai longeviv șef de stat al României

Pe primul loc în ierarhia „nemuritorilor” care au condus România modernă se află fostul lider comunist Ion Gheorghe Maurer. Născut în 1902, a murit la vârsta de 97 de ani și 138 de zile, pe 8 februarie 2000. În anul 1937 a devenit membru al Partidului Comunist.

Ion Gheorghe Maurer a fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române - şef al statului - în perioada 11 ianuarie 1958 - 21 martie 1961. Din 21 martie 1961 a ocupat poziția de prim-ministru al României, în perioada dictaturii comuniste. A condus cinci cabinete, până în 1974.

Ion Gheorghe Maurer l-a susținut pe Nicolae Ceaușescu să preia puterea în Partidul Comunist, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, iar în anii care au urmat l-a ajutat să-și consolideze puterea.

A intrat în conflict cu Ceaușescu în 1971, la o vânătoare, din cauza unui urs doborât, pe care l-au revendicat amândoi. Trei ani mai târziu, în 1974, în contextul acestui conflict, Ion Gheorghe Mauer a ieșit la pensie pe caz de boală. A rămas în anturajul dictatorului, beneficiind de toate privilegiile nomenclaturii comuniste.

Spre deosebire de mulți alți colegi de-ai săi, din fostul Partid Comunist, după 1989 nu s-a mai implicat în viața politică. A murit, așa cum spuneam, pe 8 februarie 2000.

Regele Mihai I, unul dintre nemuritorii României

Locul secund în ierarhia celor mai longevivi șefi de stat care au condus România modernă este ocupat de fostul rege al României, Mihai I. Deși a condus țara doar zece ani, Mihai I a rămas un simbol pentru majoritatea românilor.

S-a născut la Sinaia, pe 25 octombrie 1921, ca fiu al principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea) și al prințesei Elena a Greciei. A murit la 5 decembrie 2017, la vârsta de 96 de ani și 42 de zile, din cauze naturale.

Regele Mihai I a condus România în două rânduri, între 1927 și 1930 și între 1940 și 1947 când a fost obligat să abdice de reprezentanții partidului comunist.

A devenit rege la vârsta de 6, după moartea bunicului său Ferdinand I, deoarece tatăl său, principele Carol a renunțat la tron și a rămas în străinătate, în 1925. Din cauza vârstei foarte mici, nu a putut guverna, astfel că a fost numită o regență formată din principele Nicolae (al doilea fiu al regelui Ferdinand I și unchiul lui Mihai), patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație (până la 7 octombrie 1929 când a murit, fiind înlocuit cu Constantin Sărățeanu, consilier la Curtea de Casație).

A fost detronat de propriul tată care s-a întors în țară în 1930 și a fost desemnat rege de Parlament. Mihai a devenit Mare Voievod de Alba-Iulia și urmaș la tron. Mihai I a redevenit rege al României în 1940 la 18 ani, când Carol al II-lea a fost obligat să abdice de generalul Ion Antonescu.

Până în 1944, deși rege, Mihai I nu a avut foarte multe prerogative, dat fiind că țara era condusă de Ion Antonescu. Și-a reluat atribuțiile la 23 august 1944, după arestarea lui Antoescu și restaurarea Constituției de la 1923. A mai rămas pe tron trei ani, până pe 30 decembrie 1947 când a fost constrâns să semneze decretul de abdicare, de comuniști.

Un savant la conducerea Republici Populare Române

Ultimul loc pe podium este ocupat tot de un șef de stat comunist, savantul Constantin Ion Parhon (15 octombrie 1874 - 9 august 1969). A fost un demnitar comunist, medic endocrinolog și neuropsihiatru, care a îndeplinit funcția de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române (șeful statului) în perioada 13 aprilie 1948 - 2 iunie 1952.

A studiat medicina la Universitatea din București (1893 - 1900) și a obținut în 1900 titlul științific de doctor în medicină cu teza „Contribuțiuni la studiul tulburărilor vazomotorii în hemiplegie”.

În 1928 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1939 a devenit titular și președinte de onoare al forului științific. De-a lungul anilor a mai deținut și alte funcții în cadrul organizațiilor profesionale medicale. A fost membru titular al Academiei de Medicină din București (1935), membru de onoare al Academiei de Științe Medicale (1969), membru fondator al Societății de Anatomie din București, al Societății de Biologie, al Societății Române de Neurologie, Psihiatrie, Psihologie și Endocrinologie.

Constantin I Parhon, a fost unul dintre fondatorii Partidului Muncitor, un grup politic efemer care a fuzionat cu Partidul Țărănesc, în 1919. La scurt timp după fuziune, medicul s-a separat împreună cu un grup și, ulterior, a devenit susținător al Partidului Comunist din România.

După proclamarea Republicii Populare Române a fost ales președinte al Prezidiumului Republicii Populare Române (30 decembrie 1947 - 13 aprilie 1948). În perioada 13 aprilie 1948 - 2 iunie 1952, Parhon a îndeplinit funcția de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcție echivalentă cu cea de șef al statului. În iunie 1952 a renunțat la activitatea politică, dedicându-și restul vieții activității de cercetare științifică. A murit la vârsta de 94 de ani și 297 de zile, pe 9 august 1969.

Ca șef al statului, la 22 august 1950 a decretat schimbarea numelui de Brașov în Orașul Stalin „în cinstea marelui geniu al omenirii muncitoare, conducătorul poporului sovietic, eliberatorul si prietenul iubit al poporului nostru, Iosif Vissarionovici Stalin”.

Cine mai face parte din ierarhia nemuritorilor

Pentru cei interesați de următoarele locuri în ierarhia nemuritorilor care s-au aflat de-a lungul vremii la conducerea României, mai spunem că Nicolae Ceaușescu ocupă abia locul al 11 lea, cu 71 de ani și 333 zile. Înainte de el, pe listă se mai află, Emil Constantinescu, locul 4 cu 83 ani și 174 zile, Nicolae Văcăroiu, 79 ani și 158 zile, Carol I, 75 ani și 170 zile, Lascăr Catargiu, 75 ani și 149 zile, Petru Groza, 73 ani 31 zile și Nicolae Haralambie, 72 ani și 220 zile, pe locul zece.

Acesta din urmă, Nicolae Haralambie (27 august 1835 –  3 aprilie 1908) a fost un politician și general român, unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul după abdicarea lui Alexandru Ioan cuza, în 1866, până la înscăunarea lui Carol I.

Alături de el, din Locotența Domnească mai făceau parte, Lascăr Catargiu (1 noiembrie 1823 – 11 aprilie 1899), președinte al Partidului Conservator și fost prim-ministru al României, și generalul Nicolae Constantin Golescu (n. 1810 - 10 decembrie 1877), aflat pe locul 13 în ierarhie, cu 67 de ani.