După cele cîteva texte critice publicate de mine despre prestația ambasadorului american la București, de Guvernator al României babuinizate, mi s-a reproșat, cu mai multă sau mică tărie, un anume antiamericanism. Deși știu că aroganța e nota tipică a americanilor ajunși în țări pe care le consideră un soi de colonii ale Noului Imperiu Universal, pentru că pe solul lor calcă bocancul pușcașului marin, poziția mea față de ifosele ambasadorului american la București nu dă seamă de vreun sentiment față de SUA.

Am scris și voi continua să scriu despre  imixtiunile ambasadorilor  străini în viața politică românească sub semnul revoltei mele față de  slugărnicia moldo-valahă, moștenită de la fanarioți, față đe solii  Stăpînilor vremelnici ai Planetei.

În 1997, mai precis în august 1997, pe meleagurile noastre a poposit negociatorul FMI Poul Thomsen, cel care a impus românilor, bătînd  din picior în fața lui Victor Ciorbea și a lui Emil Constantinescu, sacrificii  cumplite  și inutile în materie de nivel de trai.

Despre slugărnicia Ștabilor de atunci ai României față de funcţionarul FMI am publicat în numărul din 9 august 1997, al ziarului  Național, ziarul la care scriam un comentariu zilnic, după plecarea de la Evenimentul  zilei,   textul intitulat ”Negociatorul FMI Poul Thomsen – un alt Andrei Vîșinski?”

Lectura acestui text dovedește că  revolta față de felul dezgustător în care liderii  liderii politici români pupă urma în colb a papucilor celor  trimiși de  Puterile  Garante e  o  constantă a felului meu de a fi ca publicist.

 

Pînă la 8 noiembrie 1944, puțini români știau că există pe lume un cetățean pre numele său Andrei Ianuarevici Vîșinski, locțiitor al Comisarului Poporului pentru Afaceri Externe al URSS. E drept, prin anii ’30, articolele dedicate de presa românească liberă proceselor staliniste de la Moscova îl denunțau pe Andrei Ianuarevici Vîșinski în ipostaza de procuror care trimitea la moarte, în ritmul mecanic al unei bande rulante, pe toți adversarii politici ai lui Stalin. În iarna tulbure a lui 1944, chiar și cei cu bună ținere de minte nu făceau legătura între cel ce va rămîne în istoria Rusiei drept unul dintre cei mai mari călăi și cel care venea de la Moscova în România zguduită de ofensiva comuniștilor pentru a pune mîna pe putere. Andrei Ianuarevici Vîșinski va sta în România pînă pe 8 decembrie 1944. Lasă în urmă, grație activității sale intense, un nou guvern, Rădescu, în locul celui contestat de comuniști: guvernul Sănătescu.

În februarie 1945, tensiunea politică din România atinge un nou punct culminant. Urmînd indicațiile de la Moscova, comuniștii, constituiți într-un nucleu  unei coaliții așa-zis democratice – FND – porniseră asaltul pentru răsturnarea guvernului Rădescu, guvern din care făceau partea și reprezentanți ai Opoziției democratice, pentru a-și instaura propriul Executiv. Pe acest fond, sosește pe neașteptate la București, în 27 februarie 1945, deja cunoscutul Andrei Ianuarevici Vîșinski. Trimisul lui Stalin va rămîne în România pînă după solemnitățile de la Cluj din 13 martie 1945. Cînd o va lua înapoi, spre Moscova, România se afla deja, grație activității sale, sub dictatură comunistă. La 6 martie 1945, sub amenințarea pumnului rusesc al lui Andrei Ianuarevici Vîșinski, în fruntea țării se instalează guvernul dr. Petru Groza. Locțiitorul Comisarului Poporului pentru Afaceri Externe al URSS mai vine o dată în România: pe 13 decembrie 1945. Împreună cu reprezentanții occidentali, A.W. Harriman și A. Clarck Kerr, el trebuia să transpună în practică hotărîrile Conferinței de la Moscova privind situația din țara noastră. Conferința, convocată pentru a rezolva criza provocată de greva regală din vara lui 1945, decisese includerea în guvernul Groza a doi reprezentanți ai partidelor istorice.

Procuratorul moscovit avea însă alte planuri.

El venise în România cu misiunea de a transforma hotărîrea Conferinței într-o formă fără fond. Cînd va pleca din România, în 9 ianuarie 1946, Andrei Ianuarevici Vîșinski se putea felicita. Bătînd cu pumnul în masă, ca și în 1945, reușește să impună Regelui Mihai un compromis în favoarea comuniștilor. Cei doi reprezentanți ai PNȚ și PNL fuseseră acceptați în guvern doar ca niște bieți interpreți de roluri secundare. Prin postura de miniștri fără portofoliu, dar și prin întregul context politic, cei doi reprezentanți ai partidelor istorice – Emil Hațieganu (PNȚ) și Mihail Romiceanu (PNL)  - n-aveau nici o putere. Epocala descuiere a arhivelor de după prăbușirea comunismului a scos la lumină numeroase documente senzaționale despre anii imediat postbelici din România. În acestea, la loc de frunte se situează Raportul lui Clarck Kerr, ambasadorul Marii Britanii la Moscova, către Ernest Bevin, ministrul de Externe al Marii Britanii, din 25 ianuarie 1946, privind misiunea sa în România. În finalul Raportului său confidențial, diplomatul englez notează despre Andrei Vîșinski următoarele:

„În ciuda repetatelor sale declarații de sinceritate, este evident că el conduce România, întocmai ca o provincie a Uniunii Sovietice, iar guvernul este instrumentul său.”

A exagerat diplomatul englez?

Firește că nu.

Nu numai iscodirea documentelor ținute pînă acum sub lacătul arhivelor, dar și simpla cercetare a presei românești imediat postbelice ne arată că, la vremea respectivă, Vîșinski era de fapt conducătorul României. O dovedeau nu numai rezultatele acțiunilor sale, dar și atitudinea față de el a autorităților de la București. Pe parcursul celor trei șederi în România, toate privirile politicienilor și jurnaliștilor au fost ațintite spre Andrei Ianuarevici Vîșinski. Trimisul rușilor e răsfățatul presei și al politicii. Recepțiile, dineurile îl au drept personaj principal. La un moment dat el participă, ca oaspete de onoare la o ședință a guvernului Groza. E vorba de reuniunea Consiliului de Miniștri de la Cluj, din 13 martie 1945, cu prilejul solemnităților consacrate revenirii Transilvaniei de Nort la patria-mamă. Înainte de a-i da cuvîntul, dr. Petru Groza, primul-ministru al României, ține să-i facă o plecăciune pînă la pămînt:

„Încadrînd în ședința noastră solemnă pe reprezentantul Uniunii Sovietice, pe domnul vice-comisar al Afacerilor Străine, Vîșinski (aplauze), al căruri rol în această mare acțiune de importanță istorică nu se va uita niciodată de neamul românesc și va fi eternizată în procesul verbal al acestei ședințe solemne, aducîndu-i încă o dată și aici adînca noastră recunoștință...”.

Această stranie ipostază a străinului Andrei Ianuarevici Vîșinski într-o țară care se pretindea independentă s-a dezvăluit românilor abia acum, la 50 de ani de la momentul respectiv, grație printre altele și deschiderii  arhivelor secrete. Luînd cunoștință de dezvăluirea din Raportul lui Clarck Kerr despre faptul că, în anii imediat postbelici, România a fost condusă practic nu de Rege, nu de primul ministru, ci de trimisul URSS, mă întreb ce vor dezvălui arhivele viitorului despre Poul Thomsen, negociatorul FMI pentru România. Ca și Andrei Ianuarevici Vîșinski, Poul Thomsen a venit în România postnoiembristă în mai multe rînduri. Ultima oară a stat în țara noastră între 22 iulie și 7 august 1997. Dacă ar fi să judecăm după ce scrie în cartea numită Constituție, România acestor zile are în frunte un președinte ales în chip democratic – Emil Constantinescu – și un prim ministru, sprijinit de o coaliție învingătoare în scrutinul din noiembrie 1996 – Victor Ciorbea. Urmărind atît comportamentul lui Poul Thomsen, cît și atitudinea autorităților române față de el, ai însă impresia că, asemenea lui Andrei Ianuarevici Vîșinski de pe vremuri, reprezentantul FMI „conduce România, întocmai ca o provincie”. Nu a Uniunii Sovietice, firește, ci a Fondului Monetar Internațional. Cum altfel se pot interpreta aroganța afișată de Poul Thomsen, jalnica slugărnicie a autorităților românești, deșănțata răsfățare a străinului de către presa autohtonă? E suficient să amintim, în acest sens, că la conferința de presă din 7 august, primul ministru al României, Victor Ciorbea, a găsit prilejul să se fălească în numeroase rînduri cu vorbele bune spuse de Poul Thomsen despre mersul reformei în România.

Reprezentantul FMI a plecat lăsînd în urmă o țară răsturnată cu fundu’ în sus. Transpunîndu-i în practică indicațiile, guvernul Victor Ciorbea a închis peste noapte 17 întreprinderi, a lăsat pe drumuri 30.000 de oameni. Luînd aceste măsuri aberante prin caracterul lor hei-rupist, de Bumbești-Livezeni al reformei, Victor Ciorbea s-a gîndit tot timpul la ce va spune despre el Poul Thomsen. Acest stîlp de mucava al regimului Constantinescu nu s-a gîndit nici o clipă la ce va spune despre el poporul român.

Între Andrei Ianuarevici Vîșinski din 1945 și Poul Thomsen din 1997 e totuși o deosebire.

Vîșinski era ditamai prim locțiitorul ministrului Afacerilor Externe al URSS,  o personalitate a vremii respective.

Poul Thomsen e un funcționar de mîna a 14-a a Fondului Monetar Internațional, un neica-nimeni al lumii de azi.

Ca să vezi pînă unde a putut decădea România după noiembrie 1996!