A trecut aproape neobservată în România moartea, la 4 martie 2016, în Franța, a lui Theodor Cazaban.
Theodor Cazaban a fost unul dintre românii stabiliţi în străinătate a căror lipsă s-a simțit în România. Alţii ar putea să stea cu anii şi la Polul Nord şi nimeni nu le-ar duce dorul. Dar de un om ca Theodor Cazaban am fi avut mare nevoie, necontenit, din 1947, când s-a expatriat şi s-a stabilit în Franţa, şi până în zilele noastre. În ceea ce mă priveşte, întrucât m-am născut chiar în 1947, pot spune că mi-a lipsit toată viaţa. Chiar şi aceia dintre noi care nu ştiu ce reprezintă acest om regretă, implicit, absenţa lui (sau a unora asemenea lui) ori de câte ori constată ce mult a scăzut calitatea populaţiei din România.
Theodor Cazaban, născut acum mai bine de 95 de ani (la 2 aprilie 1921), la Fălticeni, într- o familie franco-italiană, a înţeles de la început că este incompatibil cu comunismul. În Occident a colaborat timp de trei decenii cu posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii şi a frecventat cenaclul literar care îl avea ca amfitrion pe L.M. Arcade. Legăturile sale cu literatura au fost frenetice, dar nesistematice. Înainte de plecarea din România a participat la viaţa literară, împrietenindu-se cu scriitori ca Pavel Chihaia, Costant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Virgil Ierunca, Dinu Pillat şi încercând să devină romancier şi dramaturg. Stabilit în Franţa, a scris un roman de o modernitate frapantă, Parages, publicat la prestigioasa editură Gallimard. Dar, cu toate că semnase contracte cu această editură pentru alte cinci romane, pe care urma să le scrie, nu a mers mai departe. Era un om prin definiţie liber, căruia îi plăcea mai mult decât orice să gândească. Foarte informat, el a reflectat o viaţă întreagă asupra a ceea ce se întâmplă în lume şi, în mod special, într-o ţară mică, frumoasă şi nefericită, care se întinde de la Nistru pân’la Tisa.
În momentul de faţă am avea nevoie de el mai mult ca oricând, fie și numai ca să ne facă să înțelegem mai bine ce suntem, cum suntem, ce șanse avem să ne păstrăm identitatea culturală într-o lume atât de agitată. Ce păcat că nu mai putem comunica în vreun fel cu acest om!
Putem însă să-l consultăm indirect, citindu-l. Cu ani în urmă, Cristian Bădiliţă şi-a asumat rolul de purtător de cuvânt al nostru realizând o carte de convorbiri de mare interes cu Theodor Cazaban: Captiv în lumea liberă, cu o postfaţă de Al. Paleologu. Selecta editură Galaxia Gutenberg a pus în circulaţie două ediții succesive ale acestei cărți.
Deci nu o reporteră cu fustă scurtă, frumoasă şi incultă, ci însuşi Cristian Bădiliţă, intelectual de elită, erudit, cunoscător de greacă veche şi latină, specialist în patristică, scriitor supertalentat şi om de atitudine de un curaj care îi ameţeşte pe simplii privitori, Cristian Bădiliţă, deci, pe care eu îl consider un Mircea Eliade de azi (mai ofensiv decât cel de ieri), l-a angajat pe Theodor Cazaban într-o discuţie pasionantă, aducându-l în prim-planul atenţiei noastre. De câte ori vrem să-l consultăm pe marele dispărut în vreo privință, nu trebuie decât să recitim cartea.
Gândirea asociativă a lui Theodor Cazaban are o remarcabilă mobilitate, glisând firesc, fără emfază bibliografică, de la Guénon la Vasile Lovinescu, de la marele mistic sufi Shuhra-vardi la Sadoveanu, de la Vâlsan la Cioran şi aşa mai departe. Informaţii şi opinii surprinzătoare, unele de-a dreptul senzaţionale, referitoare la mişcarea legionară şi la instaurarea regimului comunist în România, la stânga franceză şi la acţiunea securităţii în străinătate, la preşedinţii Franţei şi la culisele vieţii politice româneşti de după 1989 etc. sunt împrăştiate cu nonşalanţă pe masa verde a discuţiei.
Sunt multe de învăţat din aceste convorbiri la nivel înalt. Admirabile mi se par și dialogurile pe teme literare. Participanţii la discuţie sunt amândoi şi scriitori, astfel încât se simt în elementul lor în spaţiul literaturii. Nimic nu e previzibil şi plictisitor, nici măcar schimbul de idei în legătură cu Eminescu, despre care s-ar putea crede că s-a spus tot ce era de spus:
„Tu eşti din Botoşani, iar eu din Fălticeni, ştim ce melancolice puteau fi toamnele. [...] Şi mai ales după ce cad frunzele de nuc şi formează un fel de pământ vâscos, care subzistă şi în zodia Scorpionului, zodia morţii. [Îmi vin în minte versurile lui Eminescu]: «Vezi rândunelele se duc/ Se scutur frunzele de nuc/ Se-aşează bruma peste vii/ De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? ». Aici ne aflăm într-o realitate care depăşeşte morbiditatea şi plictisul. Eu îndrăznesc să susţin că această interpelare nu se adresează iubitei, acest « De ce nu-mi vii » se adresează fiinţei.
Un prieten îmi interpreta la un moment dat poemul lui Eminescu schimbând ultimul vers şi spunând: « De ce nunvii, de ce nu-nvii? »”.
Recomandările noastre
