Horia Bernea ar fi împlinit anul acesta 70 de ani, pe 14 septembrie. Foştii săi colegi de la Muzeul Ţăranului Român organizează astăzi, la sala „Irina Nicolau“ a muzeului, de la ora 17.00, o întâlnire în care-şi vor aminti de el. „Îl simţim printre noi, şi totuşi ne e dor. Dintre darurile pe care ni le-a lăsat, le-am strâns pe cele scrise şi pe cele desenate într-o expoziţie de gesturi potrivite“, spun ei.

Horia Bernea a fost numit director al lui muzeului în 1990, de ministrul culturii din acea perioadă, Andrei Pleşu. Fiul sociologului şi etnologului Ernest Bernea a fost director general al Muzeului Ţăranului Român până în 2000, când a plecat dintre noi, la vârsta de 62 de ani. În primăvara lui 1993, muzeul a fost deschis cu o primă parte a expunerii permanente, pusă sub semnul Crucii. A urmat deschiderea sălilor cu icoane în 1994, iar doi ani mai târziu inaugurarea etajului muzeului sub numele de „Triumf“.

Bernea a fondat „un stil aparte în etnomuzeografia europeană, pe care îi plăcea să îl numească muzeologie născândă, pâlpâitoare“, spune cercetătorul Ioana Popescu. „Nu se temea să şocheze, să irite, să incite. Ne-a contaminat de îndrăzneală, adresându-ne întrebări dificile – ce vezi aici? ce crezi despre asta? ce înţelegi? de ce nu-ţi place? – sau invitându-ne să-l contrazicem. Nu a fost şi nu e uşor. Dar nimic din ce facem la muzeu sub aripa lui nu e uşor“, explică Ioana Popescu.

„Artistul trebuie să se salveze“

Unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori i-a fost Irina Nicolau. Împreună au transformat muzeul într-un aşezământ de cultură tradiţională, organizat după toate exigenţele muzeisticii contemporane.

„Există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde… În faţa unei lumi ameninţate de descompunere, forţate să renege reperele fundamentale ale existenţei sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie «să salveze»“, spunea Horia Bernea. În perioada 1998- 1999 a realizat la Roma, împreună cu antropologul Teodor Baconsky, atunci ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun, o mărturie ilustrată despre „Roma bizantină“.

„Horia Bernea deţinea puterea de a-şi stiliza – iradiant – habitatul. El nu locuia undeva, ci transforma orice loc într-o extensie coerentă a propriei fiinţe“, crede Teodor Baconsky.

„Am vorbit despre Dumnezeu“

Una dintre cele mai emoţionante portrete i le face Gabriel Liiceanu, în cartea sa „Declaraţie de iubire“, apărută la Humanitas.

S-au cunoscut, printr-un prieten comun, în anii ‘70, în curtea Institutului de Istoria Artei de pe Calea Victoriei. „Am fost la el la atelier, am petrecut cu el, am văzut împreună biserici, cimitire şi sate, am făcut sărbători împreună, am vorbit despre Dumnezeu, despre Sfinţii Părinţi şi despre poporul român, ne-am comentat vieţile şi prietenii“, povesteşte Gabriel Liiceanu.

„Grădinile, casele, dealurile, coloanele pe care le picta intrau în epifanie tocmai pentru că privirea lui ajungea până în punctul în care totul vorbea despre Dumnezeu“, adaugă filosoful.

„Pictura lui este profund mistică nu pentru că într-un final a început să picteze biserici, altare şi lumânări, ci pentru că atunci când, de pildă, picta o fereastră îngropată în peretele umil al unei case de ţară străvedea (şi picta în ea) omniprezenţa crucii în viaţa de zi cu zi“, rememorează Liiceanu.

„Între noi s-a strecurat moartea“

S-au dus la Brad, în Ardeal, să văd un cimitir cu cruci sculptate în piatră din secolele XV-XVI. „Am o fotografie din acel loc: Bernea şi cu mine stăm pe o bancă simplă de lemn, într-un peisaj mirific, şi privim grav undeva în faţa noastră, ignorând aparatul de fotografiat.

Pleşu, în picioare, în spatele nostru, cu o mână pusă pe umărul meu, priveşte cordial spre aparat şi reface legătura cu lumea pe care ceilalţi doi, interiorizaţi şi melancolici, par să o fi întrerupt. Astăzi, când mă uit la poza aceasta ştiu că între timp s-a strecurat între noi moartea“.

ABSENŢĂ DUREROASĂ

„S-a prăbuşit cu faţa către Răsărit“

Horia Bernea a trecut la cele veşnice la Paris, în 2000, după ce suferise o dificilă intervenţie chirurgicală pe cord deschis. „Duminică, 3 decembrie, făcuse prima plimbare, iar luni seara se pregătea să iasă, cu soţia sa, Marga, într-o vizită. Erau singuri în casă când, în dreptul unui fotoliu din living, Bernea a bătut aerul cu mâna şi a apucat să mai strige o dată numele soţiei sale. Apoi s-a prăbuşit cu faţa către Răsărit“, povesteşte Gabriel Liiceanu, în cartea sa. Corpul artistului a fost adus în ţară şi înmormântat la Biserica Mavrogheni. „Dacă am plâns, auzind vestea morţii sale, este pentru că mi se făcuse dor de el pe măsura acestei definitive absenţe care îşi începea de-acum istoria ei în mine“, povesteşte Liiceanu.

"În faţa unei lumi ameninţate de descompunere, forţate să renege reperele fundamentale ale existenţei sale, artistul trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea.", Horia Bernea, pictor