Un editorial de Olivier Babeau pentru Le Figaro.

China a instituit în interval de doar câțiva ani sistemul de control al comportamentelor cel mai elaborat și mai implacabil din istoria omenirii. El i-ar fi încântat pe Stalin și Mao.

Toate gesturile pe rețelele sociale, discuțiile pe WeChat, deplasările, cumpărăturile, pe scurt toată viața chinezilor, fac obiectul unui control centralizat. Teleecranul din 1984 există acum în versiune maximă: obiectivul declarat este de a putea identifica pe oricine, oricând și oriunde, în China, în 3 secunde, prin intermediul camerelor cu recunoaștere facială.

Rezultatul este o notă de „credit social” care îi sancționează pe recalcitranți. O notă scăzută înseamnă proscrierea socială a individului respectiv și a familiei acestuia. Aceasta poate însemna de pildă interzicerea înscrierii copiilor la universitate.

Regimul comunist a împiedicat 17,5 milioane de cetățeni „discreditați” să cumpere bilete de avion și 5,5 milioane de cetățeni să cumpere bilete de tren: așadar, în total, 23 de milioane de oameni sunt împiedicați să călătorească.

Dezvoltarea sistemului de supraveghere în masă este extrem de rapidă. În China sunt astăzi 300 de milioane de camere. În 2021, vor fi 1 miliard!

Lună după lună, toate gesturile indezirabile din cotidian sunt încadrate. Din aprilie 2019, utilizarea de scaune suplimentare sau mâncatul în metroul din Beijing constituie motive de degradare a creditului social. Cetățenilor cu datorii li se atribuie un tip de sonerie de telefon special.

Marea problemă a mecanismului de notare socială pe care China este pe cale să-l instituie este că, pe fond, este destul de seducător.

Oricine a avut, timp de câteva zile, experiența vieții într-un regim totalitar, poate depune mărturie despre confortul apreciabil adus turistului. Imaginați-vă: indiferent de oră, să te plimbi fără grijă, să-ți lași lucrurile nesupravegheate și ușa deschisă!

Cine dintre cei care s-au trezit cu bicicleta furată nu a visat la un sistem de supraveghere atât de eficient încât să-l descurajeze pe răufăcător, sigur că va fi prins și pedepsit?

Astăzi, când polițiștii trebuie să facă față rețelelor criminale, ordinea pare a avea seducțiile sale, pe care ideea de libertate nu reușește să le concureze.

Atunci, de ce să te opui, spun deja atâția concetățeni? Aceste noi tehnologii ocupă cu rapiditate loc în viețile noastre. Orașele instalează camere de supraveghere fără răgaz.

În aeroportul Orly, două companii aeriene, printre care Air France, vor experimenta recunoașterea facială la îmbarcarea pasagerilor începând cu 2020.

În Japonia, taxiurile folosesc aceeași recunoaștere facială pentru a ghici vârsta și sexul clientului pentru a le propune clipuri publicitare potrivite.

Argumentul folosit de fataliștii supravegherii este întotdeauna același: „oamenii cinstiți nu au de ce să se teamă”. Așa cum sublinia Edward Snowden într-un interviu pentru o televiziune americană, a spune „supravegherea nu este folosită împotriva libertății cetățenilor normali” este la fel de liniștitor ca a spune „îți pun un pistol la tâmplă, dar îți jur că nu trag”.

Într-o lume a hiper-supravegherii, un tiran va avea la dispoziție toate instrumentele pentru a dobândi puterea absolută asupra vieților noastre. Dar poate că nici acesta nu este aspectul cel mai grav.

O societate fără viață privată este asemănătoare închisorilor fără ferestre, unde lumina nu se stinge niciodată și unde deținutul sfârșește prin a pierde simțul scurgerii timpului, închis într-un prezent veșnic.

Totul va fi perfect. La linie. Fiecare deținut va fi dispus corespunzător în pătrățica sa. Fiecare acțiune controlată, fiecare deplasare urmărită. Adevărata privare de libertate nu înseamnă atât a trebui să rămâi între zidurile penitenciarului, cât de a fi integral la cheremul controlului permanent, constrâns să arăți totul. Adevărata pedeapsă este transparența. Intimitatea inexistentă.

În permanență expusă, viața va fi în mod necesar supusă continuu unei puteri publice care vrea să se asigure de conformitatea acțiunilor și gândurilor noastre.

În fond, nu va fi nici o diferență între regimurile care instituie supravegherea în numele controlului politic și cele care o aplică în numele Binelui.

În ambele cazuri, va fi vorba, sub pretextul fericirii materiale și al securității absolute, de a impune o existență industrializată, cu momente de relaxare organizate.

Îm ambele cazuri, existența se va asemăna mai mult cu un tur de manej standardizat decât cu o aventură, așa cum este ea în prezent.

Viața lui Sisif este infernală nu pentru că împinge piatra în fiecare zi, nici măcar că împinge aceeași piatră. Este infernală pentru că Sisif știe că nimic altceva nu se va întâmpla, că evenimentele sut perfect determinate de către zeii care îl pedepsesc în acest mod.

Adevărata pedeapsă a lui Sisif este de a fi privat de imprevizibil și de nou. Este exact ceea ce ne așteaptă și pe noi.