NATO și Donald Trump. Declarațiile controversate ale candidatului la Casa Albă

NATO și Donald Trump. Declarațiile controversate ale candidatului la Casa Albă NATO vs Rusia. Sursa Foto: Dreamstime.com

Donald Trump a declarat recent că ar „încuraja" Rusia să atace orice membru NATO care nu își plătește „facturile” ca parte a alianței militare occidentale. Casa Albă a criticat comentariile fostului președinte aflat în cursă electorală.

Sugestia lui Donald Trump, potrivit căreia ar „încuraja" Rusia să atace membrii NATO care nu cheltuiesc suficient pentru apărare, a fost condamnată de șeful alianței militare.

Donald Trump și NATO. Discursul care a stârnit îngrijorare în Alianța Nord-Atlantică

Comentariile fostului președinte american, referitoare la țările care nu îndeplinesc obiectivul NATO de a cheltui 2% din venitul național pentru apărare, pun trupele europene și americane într-un pericol tot mai mare, a declarat Jens Stoltenberg.

NATO, care reunește țări din Europa și America de Nord, caută noi membri și își consolidează apărarea în urma invaziei Rusiei în Ucraina. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a fost formată în 1949 de 12 țări, printre care SUA, Marea Britanie, Canada și Franța. Scopul său era de a bloca expansiunea Uniunii Sovietice de atunci.

Ne puteți urmări și pe Google News

Membrii sunt de acord că, în cazul în care una dintre țări este atacată, toate celelalte națiuni ar trebui să o ajute, ceea ce ar putea include utilizarea forței armate.

NATO nu are o armată proprie, dar țările membre pot întreprinde acțiuni militare colective ca răspuns la crize. De asemenea, acestea își coordonează planurile militare și desfășoară exerciții militare comune.

După invazia Rusiei în Ucraina în februarie 2022, NATO a declarat că aceasta reprezintă „cea mai semnificativă și directă amenințare la adresa securității aliaților".

NATO are 31 de membri în Europa și America de Nord

După prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, multe țări din Europa de Est au aderat la NATO: Albania, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, România, Lituania, Letonia și Estonia.

Suedia și Finlanda au solicitat să adere în mai 2022, după invazia Rusiei în Ucraina. Finlanda - care are o frontieră terestră de 1.340 km cu Rusia - a devenit membră a NATO în aprilie 2023.

Acum, Suedia mai are nevoie doar de aprobarea Ungariei pentru a deveni membru.

Bosnia și Herțegovina, Republica Moldova și Georgia, doresc, de asemenea, să adere la NATO.

Cât cheltuiesc membrii alianței pentru apărare?

NATO cere statelor membre să contribuie cu cel puțin 2% din venitul lor național pentru apărare.

Statele Unite cheltuiesc aproape 3,5%, iar țările care se învecinează cu Rusia, precum Polonia și republicile baltice, cheltuiesc peste 2% pentru armata lor.

Regatul Unit cheltuiește puțin peste 2%.

Cu toate acestea, țări precum Franța, Germania, Italia și Spania au cheltuit sub nivelul minim în 2023.

NATO, Rusia

NATO se finanțează prin contribuțiile directe și indirecte ale membrilor săi

Fondurile comune ale NATO sunt compuse din contribuții directe la bugetele și programele colective, care echivalează cu doar 0,3% din totalul cheltuielilor aliate pentru apărare (aproximativ 3,3 miliarde de euro pentru 2023). Aceste fonduri permit NATO să furnizeze capabilități și să gestioneze întreaga organizație și comandamentele sale militare.

În 2006, miniștrii apărării din NATO au convenit să aloce minimum 2% din produsul intern brut (PIB) pentru cheltuielile de apărare, pentru a continua să asigure pregătirea militară a Alianței. Această linie directoare servește, de asemenea, drept indicator al voinței politice a unei țări de a contribui la eforturile comune de apărare ale NATO, deoarece capacitatea de apărare a fiecărui membru are un impact asupra percepției generale a credibilității Alianței ca organizație politico-militară.

Aliații din afara SUA cheltuiesc împreună mai puțin de jumătate din cât cheltuiesc Statele Unite ale Americii pentru apărare. Acest dezechilibru a fost o constantă, cu unele variații, de-a lungul istoriei Alianței și s-a accentuat după evenimentele tragice de la 11 septembrie 2001, după care Statele Unite și-au majorat semnificativ cheltuielile pentru apărare. Volumul cheltuielilor de apărare ale SUA reprezintă aproximativ două treimi din cheltuielile de apărare ale Alianței în ansamblu. Cu toate acestea, aceasta nu reprezintă suma cu care Statele Unite ale Americii contribuie la funcționarea operațională a NATO, care este împărțită cu toți aliații în conformitate cu principiul finanțării comune.

În plus, cheltuielile de apărare ale SUA acoperă și angajamentele din afara zonei euro-atlantice. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că Alianța se bazează pe Statele Unite Ale Americii pentru furnizarea unor capacități esențiale, de exemplu, în ceea ce privește serviciile de informații, supraveghere și recunoaștere, realimentarea în aer, apărarea împotriva rachetelor balistice și războiul electromagnetic aerian.

Efectele crizei financiare din 2007-2008

Efectele crizei și scăderea ponderii resurselor alocate apărării în multe țări aliate, până în 2014, au exacerbat acest dezechilibru și au evidențiat, de asemenea, diferențe crescânde în materie de capacități între aliații europeni. Franța, Germania și Regatul Unit reprezintă împreună aproximativ 50% din cheltuielile de apărare ale aliaților din afara SUA. La summitul din Țara Galilor din 2014, ca răspuns la anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia și la tulburările din Orientul Mijlociu, liderii NATO au convenit să inverseze tendința de scădere a bugetelor de apărare și au decis:

  1. Aliații care respectă în prezent linia directoare de 2% privind cheltuielile de apărare vor urmări să continue să facă acest lucru;
  2. Aliații a căror proporție actuală din PIB cheltuită pentru apărare este sub acest nivel vor: să oprească orice declin; să urmărească să crească cheltuielile de apărare în termeni reali, pe măsură ce PIB-ul crește;
  3. să urmărească să se apropie de linia directoare de 2% în decurs de un deceniu, în vederea îndeplinirii obiectivelor NATO privind capacitățile și a acoperirii deficitului de capacități al NATO.

În 2014, trei aliați au cheltuit 2 % din PIB sau mai mult pentru apărare

În timp ce orientarea de 2% din PIB nu reprezintă în sine o garanție că banii vor fi cheltuiți în modul cel mai eficient și eficace pentru a achiziționa și desfășura capacități moderne, aceasta rămâne un indicator important al hotărârii politice a aliaților individuali de a dedica apărării un nivel relativ mic, dar totuși semnificativ, de resurse. În 2014, trei aliați au cheltuit 2 % din PIB sau mai mult pentru apărare; această cifră a crescut la șapte aliați în 2022. În plus, 2022 a fost al optulea an consecutiv de creștere a cheltuielilor pentru apărare la nivelul aliaților europeni și al Canadei, însumând o creștere de 2,2% în termeni reali față de 2021.

La summitul de la Vilnius din 2023, liderii NATO au convenit asupra unui nou angajament de investiții în apărare, prin care se angajează pe termen lung să investească anual cel puțin 2% din (PIB) în apărare. Ei au afirmat, de asemenea, că, în multe cazuri, vor fi necesare cheltuieli mai mari de 2 % din PIB pentru a remedia deficiențele existente și pentru a răspunde cerințelor din toate domeniile care decurg dintr-o ordine de securitate mai contestată.

În 2016, pPreşedintele american Barack Obama a cerut luni ţărilor NATO să sporească bugetul destinat apărării

Preşedintele american Barack Obama a cerut ţărilor NATO să sporească bugetul destinat apărării și „să sprijine aliaţii din linia întâi, Polonia, România şi statele baltice”:

„Fiecare stat membru al NATO ar trebui să-şi aducă întreaga contribuţie la securitatea noastră comună, cu un buget al apărării de 2% din PIB. Iar acest lucru nu se întâmplă întotdeauna”, a insistat Obama.

Într-un discurs susţinut în Germania, la Hanovra , referindu-se la alocările bugetare pentru apărare, liderul american le-a cerut omologilor europeni „să-şi asume responsabilităţi”.

Statele Unite îşi critică adesea partenerii europeni că se bazează prea mult pe Washington la capitolul militar.

Cum l-a ajutat Obama pe Stoltenberg să preia şefia Alianței

Secretarul general al NATO Jens Stoltenberg a dezvăluit într-o carte autobiografică, apărută în 2016, că Barack Obama i-a susţinut candidatura la conducerea Alianţei Nord-Atlantice şi că preşedintele american a acţionat în culise în favoarea sa.

Fostul premier norvegian scrie că Obama i-a trimis o scrisoare în acest sens, la sfârşitul lui 2013.

Obama a scris de mână, în această scrisoare, „sper că vom avea ocazia să colaborăm pe viitor“, a dezvăluit Stoltenberg:

„Nu ştiam că personalul său vorbise cu Angela Merkel despre acest lucru“, scrie el, referindu-se la postul de secretar general al NATO.

La 28 martie 2014, Stoltenberg era prezentat ca cel de-al 13-lea secretar general al NATO.

Casa Albă a reacționat dur după declarațiile lui Donald Trump

Casa Albă a criticat dur declarațiile făcute de fostul președinte american Donald Trump. Acesta a spus că nu și-ar proteja aliații din NATO de o eventuală invazie a Rusiei. Declarațiile au fost făcute în timpul unui miting politic desfășurat sâmbătă în Carolina de Sud. Fostul președinte a povestit o întâlnire cu liderii NATO, și l-a citat pe președintele unei „țări mari", care l-ar fi întrebat: „Ei bine, domnule, dacă nu plătim și suntem atacați de Rusia - ne veți proteja?".

„Am întrebat: „Nu ați plătit? Sunteți rău-platnici?”. El a spus: „Da, să spunem că așa este”. Nu, nu v-aș proteja. De fapt, i-aș încuraja să facă ce vor. Trebuie să plătești".

Andrew Bates, purtătorul de cuvânt al Casei Albe, a spus:

„Încurajarea invaziilor celor mai apropiați aliați ai noștri de către regimuri criminale este îngrozitoare și dementă - și pune în pericol securitatea națională americană, stabilitatea globală și economia noastră”, a spus acesta.

Trump a amenințat în mod repetat că se va retrage din Alianță

Donald Trump a redus finanțarea apărării pentru NATO și s-a plâns frecvent că Statele Unite plătesc mai mult decât este cazul.

În timpul unui discurs electoral de 70 de minute susținut în Harrisburg, Pennslyania, Trump și-a amintit că i-a spus unui șef de stat european anonim la o reuniune neștiută a NATO, în timp ce era președinte, că SUA nu vor apăra nicio țară care nu își plătește contribuția.

În timpul campaniei sale din 2016, Trump i-a alarmat pe aliații occidentali avertizând că, sub conducerea sa, Statele Unite ar putea renunța la angajamentele asumate prin tratatele NATO și ar putea veni în apărarea doar a țărilor care îndeplinesc obiectivul de 2% al alianței.

Preşedintele american Joe Biden a denunţat, duminică  afirmaţiile „îngrijorătoare şi periculoase” făcute de rivalul său Donald Trump.

Declarația comună a miniștrilor apărării din Statele Unite-Japonia-Australia (TDMM) 2023

Viceprim-ministrul australian și ministru al apărării, Richard Marles MP, ministrul japonez al apărării, Hamada Yasukazu, și secretarul american al apărării, Lloyd Austin III, au convocat o reuniune trilaterală a miniștrilor apărării la Singapore, la 3 iunie 2023, în cadrul celui de-al 20-lea Summit de securitate din Asia al Institutului Internațional pentru Studii Strategice (IISS) (Dialogul Shangri-La 2023) din Singapore. Aceasta a fost cea de-a douăsprezecea reuniune între liderii din domeniul apărării din cele trei națiuni și a evidențiat progresele semnificative înregistrate în ceea ce privește punerea în aplicare a activităților și a domeniilor practice de cooperare prevăzute în Declarația comună din 2022.

Miniștrii au salutat și au recunoscut importanța documentelor strategice ale fiecărei țări publicate anul trecut, confirmând alinierea strategiilor lor și rolul important pe care îl joacă parteneriatul trilateral în realizarea unui Indo-Pacific liber și deschis.

Miniștrii au evidențiat faptul că, cooperarea trilaterală în domeniul apărării nu a fost niciodată mai puternică și au luat act de progresele înregistrate în ceea ce privește complexitatea cooperării trilaterale și de creșterea coordonării la toate nivelurile.

Miniștrii și-au exprimat îngrijorarea serioasă cu privire la mediul de securitate din ce în ce mai sever din Marea Chinei de Est. Aceștia s-au opus cu fermitate oricăror acțiuni unilaterale destabilizatoare și coercitive care ar putea escalada tensiunile în Marea Chinei de Est.

Miniștrii și-au exprimat îngrijorarea cu privire la situația din Marea Chinei de Sud

Aceștia s-au opus cu fermitate oricărei încercări unilaterale de a schimba status quo-ul prin forță sau coerciție și acțiunilor care ar putea spori tensiunile în zonă, inclusiv militarizarea elementelor disputate, utilizarea periculoasă a navelor gărzii de coastă și a miliției maritime, precum și eforturile de a perturba activitățile de exploatare a resurselor offshore ale altor state. Aceștia se opun cu fermitate revendicărilor și acțiunilor Chinei, care sunt incompatibile cu dreptul internațional, inclusiv cu Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării (UNCLOS), și care subminează regulile, standardele și normele internaționale.

Miniștrii au subliniat importanța soluționării pașnice a diferendelor în conformitate cu dreptul internațional, în special cu UNCLOS, și au reafirmat decizia din 2016 a Tribunalului de arbitraj pentru Marea Chinei de Sud ca fiind definitivă și obligatorie din punct de vedere juridic pentru părți. Aceștia au hotărât să colaboreze pentru a sprijini statele să își poată exercita drepturile și libertățile în Marea Chinei de Sud, în conformitate cu UNCLOS, inclusiv libertățile de navigație și de survolare.

NATO, Rusia

Miniștrii au subliniat importanța păcii și a stabilității în strâmtoarea Taiwan

Articolul 6 din Tratatul de securitate dintre Japonia și SUA prevede că scopul utilizării facilităților și zonelor de către USFJ (The United States Forces Japan) este de a contribui la securitatea Japoniei și la menținerea păcii și securității internaționale în Orientul Îndepărtat. Această dispoziție se bazează pe recunoașterea faptului că securitatea Japoniei este strâns legată de pacea și securitatea regiunii Orientului Îndepărtat din care face parte Japonia.

În regiunile care înconjoară Japonia, există multe state și țări cu o putere militară masivă, inclusiv unele state care păstrează arme nucleare sau continuă dezvoltarea nucleară.

Parteneriatul Australia-Japonia folosește acum un limbaj inspirat din tratatul ANZUS (Tratatul de securitate dintre Australia, Noua Zeelandă, Statele Unite ale Americii), vechi de 70 de ani, în timp ce este subliniată alianța comună cu SUA.

Prim-ministrul japonez Fumio Kishida și premierul australian Anthony Albanese au semnat o declarație comună privind cooperarea în domeniul securității (JDSC).

Albanese a declarat că „această declarație de referință trimite un semnal puternic către regiune cu privire la alinierea noastră strategică". Kishida a declarat că parteneriatul „a ajuns la un nivel nou și mai puternic', răspunzând „mediului strategic din ce în ce mai dur”.

Tratatul de securitate dintre Australia, Noua Zeelandă și Statele Unite ale Americii (Tratatul ANZUS), 1951

Tratatul de securitate dintre Australia, Noua Zeelandă și Statele Unite ale Americii, sau Tratatul ANZUS, a fost un acord semnat în 1951 pentru a proteja securitatea Pacificului. Deși acordul nu a fost abrogat în mod oficial, Statele Unite și Noua Zeelandă nu mai mențin relația de securitate între țările lor.

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, atât Australia, cât și Noua Zeelandă erau membre ale Imperiului Britanic, astfel că, atunci când Marea Britanie a intrat în conflict, au intrat și ele. Pe parcursul războiului, aceste două națiuni izolate geografic s-au confruntat cu amenințarea unui atac direct pentru prima dată în istoria lor ca state moderne.

Pe măsură ce japonezii se extindeau spre sud în Oceanul Pacific, Australia continentală și, în special, orașul Darwin au suferit frecvente raiduri aeriene japoneze în 1942 și 1943.

Căderea coloniei Singapore

După căderea bruscă a coloniei britanice Singapore, importantă din punct de vedere strategic, în fața japonezilor, la 15 februarie 1942, națiunile de la Antipozi și-au exprimat îngrijorarea că guvernul britanic era prea concentrat pe războiul din Europa pentru a-și proteja corespunzător coloniile și au început pentru prima dată să se uite la Statele Unite pentru a le asigura securitatea.

În timp ce celelalte puteri aliate își îndreptau atenția spre reconstrucția Europei postbelice și a Japoniei în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, guvernele Australiei și Noii Zeelande au continuat să fie îngrijorate de posibilitatea unui viitor expansionism japonez și au devenit tot mai îngrijorate de ascensiunea comunismului, în special în Asia de Est.

Chiar înainte de încheierea războiului, Australia și Noua Zeelandă au semnat un acord prin care declarau că au obiective comune și că vor lucra împreună pe scena internațională; la acea vreme, acordul a fost pentru ambele națiuni primul tratat negociat independent și a reflectat îngrijorarea că marile puteri ale Statelor Unite și Regatului Unit ar putea să nu țină cont de problemele australiene și neozeelandeze în planificarea lor postbelică. Semnarea Tratatului Atlanticului de Nord în 1949, prin care Regatul Unit, Canada și Statele Unite, alături de puterile vest-europene, s-au angajat la un acord de apărare reciprocă, a determinat și mai mult țările îndepărtate geografic, Australia și Noua Zeelandă, să caute propria garanție de securitate și mijloace de integrare în sistemul internațional în ordinea postbelică.

Armele nucleare în Europa

Amenințarea Rusiei de a desfășura arme nucleare tactice în Belarus a ridicat spectrul unei noi confruntări nucleare cu Statele Unite și aliații săi din Europa. De asemenea, atrage o nouă atenție asupra modului în care sunt desfășurate astfel de arme în statele NATO.

Măsura anunțată de Putin ar fi prima dată de la căderea Uniunii Sovietice când Rusia a amplasat arme nucleare dincolo de propriile granițe și ridică perspectivele unei noi rivalități destabilizatoare în materie de arme nucleare cu Statele Unite și aliații săi din Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).

Belarus este un stat autoritar care a fost una dintre cele patru republici sovietice care au găzduit arme nucleare. Împreună cu Kazahstan și Ucraina, Belarus a renunțat la armele nucleare în favoarea Rusiei în anii 1990, în schimbul unor garanții de securitate din partea Rusiei, a Statelor Unite și a Regatului Unit. În prezent, este aliat militar cu Rusia și a servit ca punct de pregătire pentru forțele rusești care au invadat Ucraina dinspre nord la începutul anului 2022.

Putin a declarat că președintele belarus Aleksandr Lukașenko a cerut de mult timp desfășurarea de arme nucleare rusești și că depozitarea acestora în Belarus ar fi asemănătoare cu ceea ce Statele Unite fac în Europa de zeci de ani. Armele nucleare tactice sunt destinate a fi folosite împotriva forțelor inamice într-un teatru de conflict și au, în general, raze de acțiune mai scurte și randamente mai mici decât așa-numitele arme strategice, care pot călători mii de kilometri pentru a distruge centrele de populație inamice. Acestea sunt destinate în principal ca armă de descurajare catastrofală și armă de ultimă instanță.

NATO și armele nucleare americane din Europa

Statele Unite au desfășurat arme nucleare în bazele NATO din Europa de Vest încă din anii 1950, când tensiunile Războiului Rece cu Uniunea Sovietică erau în creștere. Armele au fost transferate pentru prima dată în Regatul Unit în 1954, iar mai târziu în Germania, Italia, Franța, Turcia, Țările de Jos, Grecia și Belgia.

În prezent, armele nucleare tactice americane rămân în șase baze din cinci țări membre NATO: Belgia, Germania, Italia, Olanda și Turcia. Marea Britanie și Franța au propriile forțe nucleare și nu mai găzduiesc arme americane.

Numărul de arme americane desfășurate în Europa a atins un vârf de peste 7000 în anii 1970 și apoi a scăzut brusc la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, ca urmare a acordurilor de control al armelor și a sfârșitului rivalității dintre superputere și Uniunea Sovietică.

Un succes major în materie de control al armamentului pentru securitatea europeană a fost înregistrat în 1987, odată cu Tratatul privind forțele nucleare cu rază intermediară de acțiune (INF), care acum a dispărut. În conformitate cu INF, Statele Unite și Uniunea Sovietică au eliminat în câțiva ani toate arsenalele lor de rachete și lansatoare cu rază medie de acțiune și cu capacitate nucleară. Înainte de INF, ambele țări își intensificaseră desfășurarea de rachete în Europa.

Actualele stocuri nucleare americane sunt clasificate, dar analiștii de securitate estimează că Statele Unite au aproximativ o sută de bombe nucleare stocate în cele șase instalații din Europa.

De ce sunt încă în Europa?

Armele nucleare americane au fost inițial desfășurate pentru a descuraja agresiunea sovietică, prin intermediul unui atac militar convențional sau al unei lovituri nucleare, și pentru a reasigura aliații NATO din Europa de Vest.

La acea vreme, armatele convenționale ale membrilor NATO erau depășite numeric de cele ale Uniunii Sovietice și ale aliaților săi din Pactul de la Varșovia. Prezența armelor nucleare americane pe continent a fost văzută ca un mijloc de a compensa această deficiență a forțelor NATO.

Cu toate acestea, odată cu sfârșitul Războiului Rece, mulți strategi militari occidentali, susținători ai păcii și politicieni au pus la îndoială necesitatea de a păstra aceste arme în Europa. Nu numai că Uniunea Sovietică dispăruse și NATO se extinsese foarte mult, spuneau ei, dar arsenalul nuclear strategic al Statelor Unite ale Americii - inclusiv bombardierele cu rază lungă de acțiune, rachetele balistice intercontinentale (ICBM) și armele lansate de pe submarine - reprezentau un factor de descurajare suficient împotriva oricărui adversar potențial, inclusiv a Rusiei. Mai mult, mulți analiști din domeniul apărării au afirmat că avioanele aliate care ar fi încercat să lanseze bombele ar fi fost probabil doborâte de apărarea aeriană sofisticată a inamicului.