Sofia Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, prințesă de spiță germană urcată pe tronul Rusiei la 9 iulie 1762, după înlăturarea și ulterior asasinarea nevolnicului ei soț, Petru al III-lea al Rusiei (la opt ani după căsătorie, Sofia era încă virgină), a fost născută să conducă. Și nu orice gloată sau țărișoară neînsemnată. Nemțoaica tenace, cunoscută în istorie sub numele Ecaterina cea Mare, avea să cârmuiască, timp de 34 de ani, cea mai întinsă împărăție a secolului XVIII.

Ecaterina se dădea în vânt după conversațiile cu miez, după bărbații țanțoși, cu pieptul doldora de decorații sclipitoare, și inteligenți - pe care nu ezita să și-i facă amanți -, după Tacitus, Voltaire și Montesquieu. Suferea cumplit știind că ambasadorii și monarhii occidentali considerau Rusia un spațiu populat cu oameni primitivi, sângeroși, ignoranți și înțepeniți în cutume. Era, de asemenea, oripilată de viața mizeră a propriilor șerbi. I-ar fi lăsat să se răscumpere singuri, i-ar fi eliberat, i-ar fi miluit, dar, pe de altă parte, i-ar fi păstrat în jug, i-ar fi asuprit în continuare de teama nobilimii ruse, de teama ca un sistem judiciar și administrativ atât de greoi să nu se prăbușească dintr-o dată de pe picioarele sale de lut.

În 1766, la 4 ani de la suirea pe tron, Ecaterina ia, totuși, taurul de coarne. Îi scrie filosofului François-Marie Arouet și-l înștiințează că s-a apucat să redacteze, singură, un fel de îndrumar al codului juridic rus, neschimbat de pe vremea țarului Alexei, tatăl lui Petru cel Mare. Va intitula acest volum propriu de instrucțiuni Nakazul. Va scrie la el, începând cu anul 1765, zi de zi, câte două, trei ore, vreme de doi ani. Ecaterina compune legi și principii sub influența politicilor liberale și ale principiilor frumoase ale Iluminismului.

Termină de redactat cele 526 de articole politice, împărțite în douăzeci de capitole, la 30 iulie 1767. „Ecaterina își începe Nakazul cu principiul lui Locke, potrivit căruia într-o societate bine organizată legea și libertatea sunt indispensabile, ultima neputând exista fără prima. Se inspiră copios din Spiritul legilor a lui Montesquieu, publicat în 1748, care analiza structura societăților și drepturile politice ale oamenilor în relația cu statul”, notează istoricul Robert K. Massie în monumentala sa carte „Ecaterina cea Mare. Portretul unei femei”. De remarcat că din cele 526 de articole, 294 erau preluate, cuvânt cu cuvânt, după Montequieu, iar alte 108 se inspirau după juristul și teoreticianul italian Cesare Beccaria Bonesana, a cărui lucrare, Despre delicte și pedespe, fusese publicată în 1764 - mai amintește Massie. Baronul italian susținea că scopul legii, al justiției și al încarcerărilor ar trebui să fie nu pedepsirea infractorului, ci reformarea sa, recuperarea ca membru al societății.

 

Definiția libertății

Nakazul Ecaterinei propovăduia totuși autocrația, una moderată, împărăteasa fiind convinsă că o țară atât de întinsă precum Rusia nu putea fi condusă decât de o singură mână, una forte. „Libertatea politică nu înseamnă să faci orice poftești, ci libertatea este dreptul de a face orice îți permite legea. Egalitatea cetățenilor constă în aceea că toți trebuie să se supună acelorași legi”, decreta Ecaterina cea Mare. Ea dezaproba tortura, practică indispensabilă poliției politice la curtea de la Sankt-Petersburg, și milita, în tratat, pentru redefinerea noțiunilor de trădare și insurecție. În realitate însă...

„Eforturile Ecaterinei de a rezolva problema șerbiei aveau să constituie partea cea mai infructuoasă a Nakazului”, constata istoricul Robert K. Massie. În capitolul 2, unde este abordat cel mai fierbinte subiect, suverana scria negru pe alb că unii oameni sunt meniți să conducă, iar alții să se supună. În context, Ecaterina strecurase și ideea potrivit căreia și cea mai umilă făptură umană avea dreptul la demnitate, la un tratament uman, opinie care contravenea însă total obiceiurilor împământenite în Rusia. Nobilimea, chiar și cea mai instruită aripă a acestei pături privilegiate, considera milioanele de șerbi care trudeau ca animalele pe moșii doar o banală proprietate, o marfă care putea fi comercializată sau dăruită în funcțiile de toanele stăpânului. Prinții ruși aveau drept de viață și de moarte asupra nenorociților care înfundau minele din Urali sau ogoarele fertile de pe Volga.

Praf în ochii șerbilor

Împărăteasa nu va putea, așadar, să miște un deget în favoarea acestor năpăstuiți. Codexul său va fi modificat, ciuntit, hărtănit de boierii ruși, care, consultați de Ecaterina, au eliminat din tratat tot ce li s-a părut că ar putea să le pericliteze poziția socială. Mai ales cele două capitole în care se spunea că șerbii care strângeau suficienți bani se puteau răscumpăra singuri, respectiv unde era stipulat că niciun șerb n-ar trebui să fie aservit mai mult de șase ani. Niciodată aceste cuvinte n-au ajuns la urechile poporului, îngenuncheat în propria mizerie și obligat să trudească până la epuizare pentru a satisface capriciile unor răsfățați ai sorții.

Conceput în limba franceză, după principiile Iluminismului clamat de Montesquieu, Nakazul Ecaterinei n-a fost, până la urmă, decât o întărire a privilegiilor celor puternici. „M-am adaptat la clipa prezentă, fără să închid definitiv ușa unui viitor mai luminos”, s-a scuzat împărăteasa. Deși toate marile curți europene au lăudat opera intelectuală a ambițioasei nemțoaice ce ținea în pumn destinul a douăzeci de milioane de ruși (și multe alte naționalități), este de reținut atitudinea Franței, care a oprit la granițele regatului cele 2.000 de exemplare trimise cadou de la Sankt-Petersburg. Le considera, cum altfel?, periculoase.