Mă numesc Mihnea-Petru Pârvu. Așa scrie în buletin. Da’ când ne adunăm cu toții, Mihnea, Petru și cu Pârvu se face aglomerație
Mâine se fac trei ani de când a chiţăit scurt, de „la revedere”, şi a murit. Cu doi ani înainte îl operasem de cancer. I-au scos de pe spinare o tumoare de mărimea unei mingi de ping-pong. Cam prea mare, ţinând cont că el atârna la cântar doar 945 de grame. Imaginați-vă cum ar trăi un adult normal cu o minge de baschet pe șale... A mai trăit doi ani. Cu şoarecele ăsta, de fapt un porcușor de Guineea, ăsta am petrecut, în doi, fo şapte revelioane, după ce femeia cu care am împărţit cei mai frumoşi ani, ai tinereţii, trăsese uşa casei după ea, definitiv. M-am uitat lung când liftul cobora S-au făcut zece ani de când mă prinde Anul Nou dormind. Ce vrei, nu-mi mai permit luxul unei noi depresii. Acu’, dacă stau să mă gândesc, la mine e revelion cam tot anul, uneori și e două ori pe zi, şi nu mai pun că mă pot da jos pe orice parte a patului vreau. Iar dacă atunci când ajung acasă îi iau cu mine şi pe Petru şi pe Pârvu se face chiar aglomeraţie. Cu timpul am descoperit – şi m-am simţit precum marii exploratori – locurile unde erau pitite cearşafurile, prosoapele, chiloţii şi şosetele. Dar cre’ că şi acu’ mai am în peisajul meu carstic, oborean, cotloane ascunse, pline de comori casnice, nepreţuite pentru un burlac naiv, între două vârste, spre a treia. Şi, ca în fiecare an, pe 1 ianuarie, dis-de-dimineaţă, o ascult pe Miriam Makemba, cu a sa superbă „Malaika”, în duet cu Harry Belafonte. Ceea ce vă recomand şi vouă. Search youtube.com 🙂
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
