Dar nu pot să nu-mi amintesc de muzica bună, frumoasă, de petrecere, de pe timpuri, de acum multe zeci de ani.

Anii 50, București, raionul 1 Mai, strada Mașina de Pâine, numărul 52. Nu trebuia să fie petrecere mare ca dom Pascale, bunicul meu, să pună, ritos și cu profesionalism, patefonul ”His Master’s Voice” în funcțiune. În fiecare sâmbătă seara, de fapt și duminica, dacă nu se ducea la meci. Într-un raft de bambus, făcut special, erau vreo cincizeci de plăci de patefon, din acelea ”de piatră”, cred că de o bachelită de bună calitate. În partea dreaptă a raftului era o cutie mică, de carton, cu ace de patefon. Muzica de dans era compusă din tangouri, blues, valsuri, charleston, konga și jazz. Asta îmi amintește de o replică dintr-un serial. O frumoasă cajun, într-un bar din New Orleans, pe nume Minuet, este întrebată ce muzică îi place. Jazz, răspunde ea, dar nu dixiland. De ce? Pentru că pe dixiland nu se poate dansa! Cred că este din Star Trek TNG. Bun mai era și pianul, la care mama cânta fel de fel de muzici de dans, sau de petrecere. Mama era o frumusețe de femeie, mulți o confundau cu Gina Lollobrigida, dar și ea se coafa la fel ca marea actriță italiancă.