Turcia are câteva linii de politică externă greu de apărat în contextul rupturilor, rivalităților sau măcar a divergențelor cu aliații săi de lungă durată, SUA, NATO și statele occidentale europene. Cu suișuri și coborâșuri, relația aceasta a asigurat o permanență de stablitate și sprijin iar libertatea de acțiune și toleranța mai mare pentru un stat cu a doua armată din Alianță și aflat la interfața cu zone turbulente și ostile precum Orientul Mijlociu Extins, Iranul și fosta Uniune Sovietică, azi Rusia, a permis ca marja de mișcare a Turciei să fie mult mai largă decât a oricărui aliat iar înțelegeri diverse să fie tolerate și cu Iranul – energetic, aprovizionare cu petrol și gaze chiar și în perioadă de embargo – și cu Rusia. Însă în ultima vreme, Ankara pare să fi forțat prea mult aceste limite, iar toleranța occidentală, inclusive americană să fi fost epuizată pentru intrarea dincolo de linii roșii acceptabile între aliați.

 

Problema kurdă – percepția Turciei ca amenințare de securitate națională orice perspectivă protostatală, ca să nu mai spunem statală, la frontierele sale sudice, cu zona sa kurdă, dublată de acțiunile teroriste evidente cu ani în urmă – a produs primele rupturi cu SUA și Europa occidentală în Siria și o apropiere ciudată cu Rusia, autorul moral și sursa originară a separatismului kurd pe baze ideologice comuniste, când URSS a susținut și finanțat PKK, Partidul muncitorilor din Kurdistan.

 

Apoi problema cipriotă și a turcilor ciprioți, dezvoltată în contextul găsirii resurselor enorme de petrol și gaze din Estul Mediteranei a amplificat miza și a blocat soluționarea chestiunii reintegrării insulei Cipru. Ulterior tentative de alianțe care exludeau Turcia și pe ciprioții turci din afacere au creat noi tensiuni, cu occidental european, cu SUA dar și cu Rusia, care s-a implicat traditional în afacere de partea Greciei și a Ciprului.

 

În Siria însăși, apărarea lui Al Assad și susținerea regimului de către Rusia și trupele sale militare private, dincolo de trupele regulate – poliție militară și sprijin aerian – tolerarea milițiilor șiite iraniene și pro-iraniene, a trupelor iraniene de pe teren, au iritat Turcia. Azi, după instalarea formulelor de patrule comune în zona de Securitate din Sudul Turciei și Nord-Estul Siriei, în zona kurdă, au creat la Ankara, cu precădere în zona militară, percepția cetății asediate, după ce prezența substanțială rusă în Estul Mediteranei crease deja presiunea pe trei direcții asupra Turciei – Marea Neagră după anexarea Crimeii, Marea Egee și Estul Mediteranei, zona Tartous – Al Latakia controlată de ruși. Atacurile curente ale trupelor loialiste lui Assad în Idlib și exodul de noi refugiați în Turcia, intrarea peste posturile de observație turce și periclitarea vieții militarilor turci din zonă accentuează tensiunile cu Rusia, care asigură acoperirea aeriană a atacului.

 

Ultima ispravă vine din Libia, acolo unde acuzațiile la adresa Rusiei sunt directe. Astfel, Turcia a semnat cu Libia două acorduri, unul de separare și delimitare a platoului continental în Mediterana de Est, în detrimentul Greciei(și Ciprului) și un al doilea de sprijin militar acordat guvernului legitim recunoscut de ONU în Turcia, cu livrări de arme și posibile transferuri de trupe împotriva generalului rebel Khalifa Haftar, susținut de Rusia. Acordul de recunoaștere a frontierelor maritime și a intereselor sale energetice readuce Turcia în joc contra alianței Israel, Egipt, Cipru Grecia și a viitoarei conducte EastMed a cărui acord e așteptat pentru 2 ianuarie anul viitor – deși Italia nu a confirmat oficial acest demers. Izolarea Turciei în Estul Mediteranei și excluderea turcilor ciprioți de la beneficiile Ciprului în exploatarea resurselor din Estul Mediteranei a determinat această mișcare.

 

Acordul este unul în oglindă cu cel al Israelului, Egiptului, Ciprului și Greciei, fără Turcia, și recunoaște accesul Turciei la o zonă contestată din Estul Mediteranei, reclamată și de Grecia. De altfel, Atena a expulzat ambasadorul libian după încheierea acestui acord ia ministrul de Externe, Nikos Dendias a vizitat Benghazi, locul administrației părții de Est a Siriei, zonă rivală guvernului legitim recunoscut de ONU, ca mișcare directă și ostentativă de poziționare și încercare de garantare a propriilor sale drepturi. Pentru Grecia, rival declarat și vechi al Turciei, susținută tradițional de către Rusia, acordul e o amenințare la unitatea Libiei și la securitatea întregii regiuni a Estului Mediteranei.

 

În problema energiei din Estul Mediteranei, Ankara a reacționat și la noua legislație din SUA care marchează sprijinul statului american și al companiilor americane pentru dezvoltarea acestor resurse energetice în regiune cu o creștere a asistenței de securitate pentru Grecia și Cipru, acțiuni percepute direct ca îndreptate împotriva Turiciei. „Nimeni nu ar trebui să încerce să ne excludă, să ne prindă în capcane sau să de mențină în teritoriu și să ne fure interesele economice. Nu dorim să pornim conflicte cu nimeni pentru nici un motiv, nici să văduvim pe cineva de pripriile drepturi”, a declarant Erdogan. „Cei care ni de opun nu au nici un respect pentru drepturi, lege, justiție, etică sau milă”, a declarat președintele turc cu referire la Grecia, Israel sau Egipt.

 

E adevărat că, în privința celui de-al doilea acord, în Libia, alianțele sunt mult mai complexe: de partea lui Haftar găsim Rusia, dar și Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Egiptul dar și Franța – care a pregătit trupele lui Haftar și a furnizat discret arme, fără a recunoaște vreodată acțiunea chiar dacă au fost identificați membri ai trupelor speciale francize morți în Estul Libiei. Mai trebuie amintit că despre Haftar, cetățean al SUA, se mai spune că ar fi susținut/antrenat de către CIA. El a luat cu asalt Tripoli, Misurata și Sirte în dorința de a nu mai negocia și împărți puterea cu guvernul recunoscut ca legitim de ONU ci pentru a prelua toată puterea. De partea cealaltă, Guvernul lui Fayez al-Sarraj este susținut de milițiile pro-turce și de Turcia, Qatar și Frăția Musulmană, aici derulându-se și o rivalitate în sânul sunniților între monarhiile Golfului și Frația Musulmană.

 

Turcia a intrat în ecuația libiană, se opune clar lui Haftar și susține guvernul legitim reușind să capaciteze și reacții dure – vezi protestele Greciei – și susțineri evidente – prin salvgardarea Guvernului legitim. A vândut arme în Libia, lucru interzis de sancțiunile ONU în zone de conflict – dar a făcut-o și Franța, și Rusia și multe alte state, despre aviația care-l susține pe Haftar nefiind date publice dar fiind cel mai probabil de sorginte emirateză, dacă nu egipteană, din când în când. Cât despre trupele de pe teren, Rusia e prezentă cu gruparea Wagner de ceva timp, compania militară privtă legată de serviciile militare ruse GRU aducând multiple servicii lui Haftar, arme, intelligence și acțiuni.

 

Acordul turco-libian conține deja prevederi privind schimbul de informații cu guvernul legitim și cu trupele loiale, livări de arme și perspectiva creării unei forte de reacție rapidă a armatei și poliției libiene, sub coordonare turcă. În privința desfășurării de trupe turce, Președintele turc a anunțat că ar putea fi desfășurate astfel de trupe dar nici o cerere a guvernului național libian nu a fost făcută, în acest sens.  Totuși președintele Turciei a atacat direct prezența mercenarilor ruși, susținând că țara sa și el însuși nu pot rămâne muți în fața acestei susțineri internaționale pentru trupele lui Haftar.

 

“E adevărat că intervențiile străine vor deteriora și mai mult situația internă în Libia, cât timp conflictele nu sunt soluționate dar nu pot fi tolerate prezențele ruse în regiune,” a declarant președintele turc. Rusia a anunțat deja că e foarte preocupată de posibilitatea ca Turcia să desfășoare trupe în Libia și de acordul de securitate cu guvernul libian, care ridică multe semen de întrebare Moscovei. De altfel, Erdogan și Putin vor discuta subiectul luna viitoare în Turcia, în întâlnire Putin-Erdogan. Aici cel mai probabil va conta cât de hotărâtă e Turcia, cât de multă putere, resurse și trupe investește în afacerea libiană și cât de mult interes manifestă, pentru a potența o negociere cât mai avantajoasă cu Putin pe interesele ruso-turce multiple pe care le au divergență.