Curtea Constituţională a publicat motivarea deciziei din 18 mai, prin care declarat neconstituțională Legea privind comunicaţiile electronice. Este vorba despre actul normativ prin care furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP erau obligați să sprijine organele judiciare, serviciile de informaţii şi organele cu atribuţii în domeniul securității naţionale prin acordarea conținutului criptat al comunicațiilor tranzitate prin reţele proprii.

Judecătorii CCR au constatat că Parlamentul nu a reglementat reținerea şi stocarea informaţiilor și nici nu a oferit garanţii corespunzătoare, așa încât să nu fie afectate dreptul la viaţă privată, la secretul corespondenţei şi la libertatea de exprimare. Prin urmare, a declarat legea neconstituțională. Mai trebuie menţionat că noile prevederi care extindeau nejustificat interceptările în România au fost contestate la CCR de către USR şi Avocatul Poporului, iar pe 18 mai 2022 judecătorii CCR au decis că o serie de prevederi sunt neconstituționale.

„Lipsa unei reglementări legale care să stabilească obligaţia reţinerii şi a stocării informaţiilor de către furnizorii de reţele sau servicii de comunicaţii electronice şi, implicit, lipsa garanţiilor aferente acestei obligaţii deschid posibilitatea unor abuzuri în activitatea de reţinere şi stocare a datelor, cu riscul afectării dreptului la viaţă intimă, familială şi privată al persoanei, la secretul corespondenţei şi la libertatea de exprimare”, se mai arată în motivarea CCR.

Motivarea CCR, despre mecanismul de retenţie a informațiilor electronice

„Cu privire la prima etapă a mecanismului de reţinere şi prelucrare a datelor, respectiv etapa reţinerii şi stocării informaţiilor, care în mod firesc este prima operaţiune din punct de vedere cronologic şi fără de care etapa accesului şi folosirii informaţiilor nu este posibilă, Curtea observă că legiuitorul omite să o reglementeze, limitându-se doar la o menţiune vagă şi implicită în textul de lege criticat. Astfel, folosind sintagma «informaţiile reţinute sau stocate» în cuprinsul dispoziţiilor art.102 alin.(1) lit.c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.111/2011, cu privire la care este reglementată obligaţia furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice de a le furniza organelor de urmărire penală sau organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, legiuitorul creează doar aparenţa unei reglementări a mecanismului de retenţie a informaţiilor electronice. În fapt, analizând obligaţiile care cad în sarcina furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice, potrivit art.102 alin.(1) din ordonanţa de urgenţă, Curtea constată că în enumerarea prevăzută de textul de lege nu se regăseşte obligaţia reţinerii şi a stocării informaţiilor şi, implicit, nu se regăsesc nici garanţiile aferente acestei obligaţii”, se arată în motivarea CCR.

De ce a declarat CCR neconstituțională Legea privind comunicaţiile electronice

Prin aceeaşi decizie, cu privire la critica de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art.152 din Codul de procedură penală, care prevedeau, la data efectuării controlului , posibilitatea organelor de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, de a solicita unui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice sau unui furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului „transmiterea datelor reţinute, în baza legii speciale privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor”,

Curtea a reţinut că, „în condiţiile inexistenţei unei legi care să reglementeze procedura reţinerii şi stocării datelor, art.152 din Codul de procedură penală rămâne fără aplicabilitate practică, dar această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituţionalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reţinerea datelor”.

În condiţiile în care nu a fost adoptată o altă lege privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, art.152 din Codul de procedură penală a fost modificat prin articolul unic pct.2 din Legea nr.75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.334 din 29 aprilie 2016 , astfel că dispoziţiile procesual penale în vigoare nu mai fac referire la o lege specială privind reţinerea datelor.

CCR a avertizat că se deschide „posibilitatea unor abuzuri” cu riscul afectării unor drepturi

Curtea constată că, nici până în prezent, legiuitorul nu a reglementat o nouă lege referitoare la reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. „Concret, aceasta înseamnă că de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale a României, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului nu mai au nici obligaţia, dar nici posibilitatea legală de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor şi de a le pune la dispoziţia organelor judiciare şi a celor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale”.

Însă, cu privire la aceste date, având în vedere caracterul, natura şi scopul lor diferit, aşa cum este prevăzut de Directiva 2002/58/CE şi de Legea nr.506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, Curtea a constatat că organele judiciare şi cele cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale nu au temei legal şi constituţional pentru accesarea şi utilizarea acestora „în cadrul activităţilor de prevenire, de cercetare, de descoperire şi de urmărire penală a infracţiunilor grave sau pentru rezolvarea cauzelor cu persoane dispărute ori pentru punerea în executare a unui mandat de arestare sau de executare a pedepsei”.

CCR  subliniază încă o dată că informaţiile care pot fi reţinute sau stocate de furnizorii de reţele sau servicii de comunicaţii electronice, deşi au un caracter predominant tehnic, sunt susceptibile de a furniza informaţii relevante cu privire la persoana şi viaţa sa privată.

CCR: Drepturile individuale nu pot fi exercitate in absurdum

„În concret, datele avute în vedere conduc la concluzii foarte precise privind viaţa privată a persoanelor ale căror date au fost păstrate, concluzii ce pot viza obiceiurile din viaţa cotidiană, locurile de şedere permanentă sau temporară, deplasările zilnice sau alte deplasări, activităţile desfăşurate, interesele personale, relaţiile sociale ale acestor persoane şi mediile sociale frecventate de ele”. Deşi, în jurisprudenţa sa, Curtea nu a negat scopul în sine avut în vedere de legiuitor, în sensul că este absolut necesară asigurarea unor mijloace legale adecvate şi eficiente, compatibile cu procesul continuu de modernizare şi tehnologizare a mijloacelor de comunicare, astfel încât fenomenul infracţional să poată fi controlat şi contracarat, stabilind că tocmai de aceea drepturile individuale nu pot fi exercitate in absurdum, ci pot constitui obiectul unor restrângeri care sunt justificate în funcţie de scopul urmărit. Curtea a statuat că limitarea exerciţiului unor drepturi personale, în considerarea unor drepturi colective şi interese publice, ce vizează siguranţa naţională, ordinea publică sau prevenţia penală, trebuie să constituie în permanenţă „o operaţiune sensibilă sub aspectul reglementării, fiind necesară menţinerea unui just echilibru între interesele şi drepturile individuale, pe de o parte, şi cele ale societăţii, pe de altă parte”, mai scrie în motivarea CCR.

Curtea a mai reţinut că în materia drepturilor personale, precum şi a prelucrării datelor cu caracter personal, „regula unanim recunoscută este aceea a garantării şi respectării acestor drepturi, respectiv a confidenţialităţii lor, statul având în acest sens obligaţii majoritar negative, de abţinere, prin care să fie evitată, pe cât posibil, ingerinţa sa în exerciţiul dreptului sau al libertăţii”, excepţiile fiind permise limitativ, în condiţiile expres prevăzute de Constituţie. Or, lipsa unei reglementări legale care să stabilească obligaţia reţinerii şi a stocării informaţiilor de către furnizorii de reţele sau servicii de comunicaţii electronice şi, implicit, lipsa garanţiilor aferente acestei obligaţii deschid posibilitatea unor abuzuri în activitatea de reţinere şi stocare a datelor, cu riscul afectării dreptului la viaţă intimă, familială şi privată al persoanei, la secretul corespondenţei şi la libertatea de exprimare.

Curtea reţine că obligaţia instituită prin legea criticată în sarcina furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice de a furniza „informaţiile reţinute sau stocate”  organelor de urmărire penală sau organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale nu are caracter previzibil, iar proporţionalitatea măsurii nu este asigurată prin reglementarea unor garanţii corespunzătoare, cu respectarea prevederilor art.1 alin.(5) din Constituţie, astfel că ingerinţa statului în exercitarea drepturilor constituţionale menţionate nu este formulată într-o manieră susceptibilă să ofere încredere cetăţenilor în caracterul său strict necesar într-o societate democratică.

Concluziile Curții Constituționale

În concluzie, Curtea reţine că, în condiţiile în care legiuitorul nu a adoptat un act normativ prin care să reglementeze procedura reţinerii şi stocării informaţiilor referitoare la date de trafic, date de identificare a abonaţilor sau clienţilor, modalităţi de plată şi istoricul accesărilor cu momentele de timp aferente, corespunzătoare unei adrese IP, de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, d ispoziţiile art.102 alin.(1) lit.c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.111/2011 sunt lipsite de efecte juridice, reglementând o obligaţie ulterioară, dar aflată într-un raport de necesitate sine qua non cu o obligaţie anterioară, aceea a reţinerii şi stocării informaţiilor, pe care legiuitorul omite să o reglementeze. Chiar dacă norma prevede garanţiile necesare accesului şi folosirii informaţiilor reţinute sau stocate (a doua etapă a mecanismului retenţiei datelor), prin modul defectuos/ambiguu de redactare, lipsit de precizie şi predictibilitate, Curtea constată că aceleaşi dispoziţii sunt susceptibile de a crea aparenţa de legalitate cu privire la activitatea de reţinere şi stocare a informaţiilor electronice (prima etapă a mecanismului retenţiei datelor), lăsând posibilitatea interpretării acestora în sensul că obligaţia reţinerii şi stocării informaţiilor electronice poate fi reglementată prin acte normative infralegale , adoptate de autorităţi publice administrative cu competenţe în materia comunicaţiilor electronice.

Or, o atare concluzie este incompatibilă cu drepturile fundamentale a căror protecţie este consacrată constituţional, astfel că d ispoziţiile art.2 pct.27 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice prin care se introduce art.102 alin.(1) lit.c) în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.111/2011 urmează a fi declarate neconstituţionale prin raportare la art.1 alin.(5), art.26, 28 şi 30 din Constituţie” , se arată în motivarea CCR. Raportorul deciziei este fostul şef al DNA, Daniel Morar, iar hotărârea votată în unanimitate de judecătorii CCR este definitivă şi general obligatorie pentru toate instituţiile şi autorităţile statului român.