Am avut mulți motani acasă, da’ ca Pusi, n-a fost niciunu’. Cre’ că sărea de zece kile și avea o atitudine imperială

Mai toți motanii pe care i-am avut au fost negri, cu ochi galbeni. Primul de care mi-aduc aminte a fost Take. L-am găsit pe stradă, prin Cotroceni, după cutremurul din ’77. Era sinistrat, săracu’. Ăsta a fost un mare vânător. L-am văzut cu ochii mei când vâna vrăbii după care sărea din copac, ca o panteră miniaturală. Unde mai pui că mai venea acasă, din când în când, și cu câte un șoricel în gură, încă viu, și-l lăsa pe preșu’ de la intrare, să se afirme ca mascul Alfa, de să facă mama infarct în timp ce să cățăra pe scaun.

Altfel era o cârpă. Noaptea dormea cu mine în pat, de-mi amorțeau picioarele, că torcea pe ele. La un moment dat, prin primăvara lu’ 79, intrasem în panică. Nu-l mai găseam prin casă. L-am descoperit în cel mai neașteptat loc. Sor-mea, care avea câteva luni și dormea înfășată, cum se purta pe atunci, în pătuțul ei, își găsise primul amant. Take al meu era lungit lângă ea și o lingea de zor pe guriță că doar ce o alăptase mama și mai avea lapte pe botic. O asemenea scenă de tandrețe io n-am mai văzut de atunci. Când ne-am mutat la Constanța l-am ascuns într-o cutie, da’ s-a prins tata și l-a eliberat, că nu voia să-l facă marinar. Ulterior, după 10 ani, când am revenit în București, am găsit curtea plină de pisici negre. Semn că Take a dat la tot cartieru’ pisicesc tot ce trebuia dat.

Mao

Un alt motan remarcabil a fost Mao. Eram proaspăt însurat și o colegă de-a fostei mele prime și ultime neveste, tot doctoriță, s-a gândit să ne dea cadou un pisic. Era atît de mic că încăpea într-un pahar de whisky. Am făcut proba. L-am luat în mână și l-am întrebat; „Cum te cheamă pe tine, bă?”. Și mi-a răspuns: „Mao!”. Și așa i-a rămas numele. A fost cel mai afecutuos motan, ever. Dimineața, când se trezea nevastă-mea, și își ridica pleoapele, mai să se sperie. La nici zece centimetri de ea vedea doi ochi galbeni care o priveau fix în sclere. Ce era mai nasol, era că, spre deosebire de Tache, Mao nu voia deloc să iasă afară. Era agorafobic. Așa că, posesor de testicule – că io n-am castrat niciodată vreun animal – avea un fetiș cu draperia din garsoniera mea din Politehnică.

A murit nasol, din cauza mea. S-a întâmplat într-o vară. Plecam cu nevastă-mea la mare, pentru un weekend, și am rugat-o pe baba care stătea deasupra să coboare să-i dea apă și mâncare. M-a refuzat. Mi-am zis că n-ar fi rău să-l scot afară, că dau io de el la întoarcere. Săracu’ se atârna cu gheruțele de tocu’ ușii când am plecat. L-am lăsat în spatele blocului și când ne-am întors l-am găsit mort în fața geamului nostru. Mao voia acasă și acasă nu era nimeni. Îi rupseseră gâtul câinii maidanezi. De atunci nu mai suport câinii vagabonzi. Barem, dacă-l mâncau n-aveam reproșuri, dar doar l-au omorât. L-am îngropat și am plâns în baie.

Ghiță

Următorul a fost Ghiță. Tot negru, tot tomberonar și tot cu ochii galbeni. Ăsta era un animal sălbatic. O țin minte pe nevastă-mea care-și lua avânt să urce în pat și plonja în așternuturi ca la gimnastică și de dedesubt sărea Giță fix pe gleznele ei. Seară de seară, același ritual. Mă spărgeam de râs, da’ săraca era plină de zgârieturi pe picioare, că nu mai putea să poarte decât pantaloni. Bașca, pisicul simțea feromonii și babardea plapuma unde ne adăposteam noi de el, fix în partea unde dormea femeia. Unde mai pui că, oricât îi dădeam să mănânce, cardea până vomita și, dup-aia, răsturna și coșul de gunoi, că i se părea lui că acolo e ceva mai apetisant.

Într-un final, am renunțat la el. Mi-am pus mănușile de piele, să nu mă composteze, l-am capturat de pe cuierul unde se cocoțase și l-am băgat în geanta mea de voiaj. L-am dus în Cotroceni, într-o zonă cu case, nu de blocuri, că m-am gândit că-și găsește el vreun hogeac acolo, fără câini prin jur. Când l-am eliberat, a fugit, s-a întors și, de la un metru, m-a scuipat. Ghiță...

Pusi

 Dar, de departe, cel mai impresionant a fost Pusi. Ăsta, n-a fost negru, ci tigrat, ca orice tomberonar care își respectă statutul. A fost cotoiul cu cea mai mare talie dintre toți. Cre’ că atârna la cîntar peste zece kile și era și sportiv pe deasupra, că nu dormea decât arareori p-acasă. Seara pleca la discoteca pisicească și în zori, dacă nu erai atent, călcai pe el pe preșul de la ușă. Învățase să urce singur până la etajul doi, că poarta de la intrare io deschidea un taximetrist care la șase dimineața pleca la muncă. Mai greșea Pusi câteodată și se mai oprea și la etajul unu, da’ vecina de dedesubt se obișnuise cu eroarea și avea o strachină cu lapte pregătită. Așa că pisicu’ lua micul dejun și la ea și la el acasă.

Țiu minte că, atunci cînd i-am prezentat-o lu’ mama pe viitoarea mea primă fostă soție, și Pusi, proaspăt sosit din vilegiatură, i-a sărit în poală, s-a speriat fata rău de tot. Era cât un Maine Coon, cea mai mare pisică domestică din lume.

Războinicul

Pusi era, pe cât de blând cu oamenii, pe atât de agresiv cu restu’ lumii. Când ieșea din scara blocului îl lătrau toți câinii din cartier și el nu dădea doi bani pe ei. Da’ nu se apropiau de el neam... Că-i bătuse pe toți. La fel și pe ăilalți motani. Avea Pusi niște bătături pe fălci, de la bătăile nocturne și diurne, cum au unii în călcâie. Nici nu mai avea păr p-acolo, sub urechiușe. Era fioros rău. Uneori, dispărea cu săptămânile și apărea când credeam de mult timp că l-o fi călcat vreo mașină.

Odată am crezut că a murit, că nu mai trecuse de fo trei luni p-acasă. Între timp, ai mei îl înlocuiseră cu Dodi, un birmanez pe care-l adusesem io de la Vâlcea, de la nașa de cununie a părinților mei. Un puișor. Când s-a întors Pusi acasă, s-a dus direct unde știa că-i haleala și i-a dat o coadă peste bot lu’ ăla micu, de s-a speriat pisicuțul, să năpârlească, nu altceva. După ce a băgat la jgheab, a căzut ca porcu’ într-o rână și a început să toarcă.

Până la urmă a fost un șoarece

Odată s-a întâmplat să vină stropit cu benzină. Un nenorocit, probabil, încercase să-i dea foc. Era vai steaua lui. Nici să miaune nu mai putea... Atunci l-a văzut pe tata, care-i cam tough de felu’ lui, cu lacrimi în ochi. S-a vindecat. Până la urmă, tot genitoru’ meu masculin l-a dat afară din casă, cum mă dăduse și pe mine cu ceva ani în urmă. Îl stresa rău pe Dodi și-i cădea ăluia părul de nervi, chit că Pusi nici nu se uita la el. Oricum, sunt sigur că mai avea el încă un hogeac, că era curat, bine hrănit și fără purici.

Distracția este că ultimul meu animal de companie a fost un șoarece. Un porcușor de Guineea, pe nume Moșulică. I-l cumpărasem fostei neveste, de care tocmai divorțasem de o săptămână, cadou de Crăciun. Când s-a tirat în garsoniera pe care și-a cumpărat-o plătind avansul din banii mei, mi l-a lăsat pe cap. Am petrecut cu Moșulică șapte Crăciunuri și tot atâtea revelioane. A murit a doua zi după Anul Nou din 2015. Am plâns după el de parcă-mi murise copilul nenăscut.