Cu ceva timp în urmă, Mircea Cornișteanu m-a sunat pentru a mă invita la spectacolul montat de el la Teatrul de Comedie cu piesa lui Mihail Sebastian, Ultima oră. I-a schimbat titlul – m-a prevenit el – cu Breaking News, deoarece nici dracu nu știe azi ce înseamnă ultima oră, formulă de mare răsunet pe vremea cînd România avea presă.

Ultima oră? Ce știu eu despre piesa asta? Știu c-am citit-o înainte de 1989. Știu că am extras din ea chiar un eseu, publicat în Echinox, sub titlul Gazeta care nu moare, titlu polemic, asemenea conținutului, cu replica cinică a secretarului de redacție al ziarului Deșteptarea din piesă: «O gazetă trăiește numai o zi. Mai puțin decît atît. O dimineață, o oră. O gazetă moare cinci minute după ce a fost citită». La vremea respectivă, eram tînăr. Și ca orice tînăr, sufeream de neghiobia fatală care e hrănirea cu iluzii. Eram convins – așa cum scriam în eseul respectiv – că „o adevărată gazetă trebuie să supraviețuiască zilei de apariție”. Aiurea.

Azi, după 50 de ani de gazetărie, de făcut și condus gazete, mă văd obligat să declar că o gazetă nu rezistă nici măcar o clipă, că profesia de gazetar e una a efemerului, ca și cum ai sculpta Afrodita în pala de vînt de miazăzi sau ai picta Gioconda pe norii de vară. În pregătirea mersului la premiera de la Teatrul de Comedie, m-am apucat să recitesc Ultima oră. Citită din perspectiva celui care a trăit deja capitalismul românesc, de un fel aparte între capitalismele lumii, ca și socialismul, ca și războiul, ba chiar ca și mujdeiul și el românesc, Ultima oră mi-a dezvăluit acum sensuri care nu miar fi trecut prin cap dacă aș fi trăit mai departe în comunism.

Remarc astfel divizarea piesei în două. Prima parte, consacrată atmosferei dintr-o redacție interbelică de publicație fomistă, supraviețuind prin ciupeală și șantaj, mi se pare cea mai puternică în materie de comedie. Partea a doua, cu marele industriaș Grigore Bucșan, Rechin al României interbelice, manipulat de fătuca exaltată care e Magda, femeia visată de bărbatul complexat Sebastian, mi se pare nu doar mai slabă, dar și stîlcită de ceea ce aș numi sindromul Pretty Woman (Frumușica), după filmul cu același nume. De altfel, întreaga piesă, ca și Steaua fără nume, stă sub semnul cinema-ului pentru casierițe de Mall și recepționere de hoteluri. Acestora le vinde pe bandă rulantă Hollywoodul prafuri de visat în genul peliculei Pretty Woman, așa-zise comedii romantice, în care eroina, prostituată, e în realitate întruchiparea cinstei, demnității, onoarei și virginității, drept pentru care miliardarii umblă cu limba scoasă după ele. Capitalismul emite regulat astfel de droguri artistice, menite a inocula speranțe false milioanelor de amărîți ai sorții, prin născocirea de realități artificiale, prin nimic deosebite în deraierea lor de cele create de proza stalinistă, astfel încît milioanele de amărîți să creadă sincer că și bogații plîng, că o casieriță de Mall poate cunoaște fericirea, ridicînd privirea de pe clape și descoperind în fața sa, cerînd pungi mici, pe alesul inimii în ipostaza de client, în realitate, multimiliardar în căutarea femeii ideale după exercițiul de dezamăgire produs de femeia reală, fosta nevastă. Ultima oră face parte din această categorie de opere drog.

Marele, sîngerosul Grigore Bucșan, cel care putea cumpăra Siguranța, Poliția și Universitatea cu tot, dacă ar fi vrut, se lasă tras pe sfoară de o fetișcană, Magda, mai ceva decît portarul de la intrarea în Universitate, intimidat de chicotelile domnișoarelor studente. Drogul de iluzii de tip hollywoodian funcționează și în cazul lui Alexandru Andronic. Citind piesa azi, cercetătorii care nu-și pot permite să cumpere o carte în timp ce un îmbogățit peste noapte are bani să cumpere și o insulă, profesorii universitari terorizați de neveste proaste și urîte, care nu dau doi bani pe cărțile citite și cu atît mai puțin pe cele scrise, încredințate pe Facebook că a prepara o ciorbă de pește e mai greu și mai genial decît a scrie o carte, se trezesc visînd cu ochii deschiși la topmodeluri care le cad în brațe după ce leau citit studiile, cu tot cu notele de la subsol, în Revista Academica, și pe deasupra, le pun la dispoziție și bani, în loc să ceară ele așa ceva.

Cam așa vedeam eu spectacolul după recitirea piesei din perspectiva celui care a făcut gazetărie în capitalismul descris de Mihail Sebastian.

Miercuri seara, croindu-mi drum prin torentele de lacrimi clișeu din spațiul public stîrnite de moartea Regelui, m-am dus la Teatrul de Comedie.

Curios să văd și cum o scoate Mircea Cornișteanu la vopsea cu această piesă a lui Mihai Sebastian, scrisă pentru casierițe și coafeze.

Îmi amintesc de marele spectacol cu O scrisoare pierdută, pus pe vremuri de Mircea Cornișteanu la Naționalul din Craiova, cel mai bun Teatru Național din țară, o montare cu un Ilie Gheorghe, unic în rolul lui Cațavencu și un final cutremurător prin luciditatea nemiloasă a regizorului:

Nomenklatura din piesă dansînd hora împăcării în curte la Trahanache în timp ce dincoace de gard, Poporul se uită printre gratii și strigă mecanic Ura! Se ridică cortina.

Sincer să fiu, cînd am citit că George Mihăiță îl interpretează pe Bucșan m-am întrebat ce dracu l-a apucat pe marele actor. Grigore Bucșan din piesă n-are viață, n-are complexitate sufletească, e antipatic ca o bătătură la călcîie, un personaj creat de autor pentru a scoate și mai tare în evidență incredibila aventură a cuplului Magda-Andronic. Spectacolul e cuminte. Simt în jurul meu acea atmosferă paralizantă pentru cei de pe scenă.

Atmosfera de sală rece, depărtată de cele văzute, suficient de politicoasă, ca să nu prindă să tușească și să-și sufle nasul cu tendință. Și deodată, pe scenă, în redacția foii Deșteptarea apare Grigore Bucșan. Nu spune nimic. Pur și simplu apare. Și în acel moment prin sală trece un fior. Urmat de îndată de aplauze. De ce?

Pentru că în rolul lui Grigore Bucșan pe scenă a intrat George Mihăiță, monstrul sacru, unul dintre ultimii monștri sacri ai unui teatru năpădit de TeFeLiști, buni de gură pe facebook, lipsiți de talent mai ceva decît o sobă de tuci de căldură în plină caniculă.

Despre ce înseamnă talentul, înzestrarea – în teatru, în literatură, în presă, în politică – am scris de mai multe ori pînă acum, în răspăr cu lumea de nituri și piulițe din diferitele domenii de azi, de la artă pînă la politică. Am dat ca exemplu intrarea lui Ștefan Iordache, în rolul lui Richard al III-lea, în scenă în spectacolul de neuitat de la Teatrul Mic.

Am scris de trecerea lui Gheorghe Dinică dintr-o parte într-alta a scenei, interpretînd un paznic de noapte de CAP, într-un spectacol cu o piesă proletcultistă, de pe vremuri la Național. Bucureștiul dădea năvală la spectacolul ăsta numai ca să-l vadă pe Gheorghe Dinică trecînd cîteva clipe dintr-o parte într-alta a scenei pe post de paznic de noapte la un CAP. Din clipa cînd George Mihăiță apare, spectacolul de la Comedie se schimbă radical. Nu numai că sala se racordează imediat și iremediabil la cele de pe scenă, dar și ceilalți actori devin alții, infinit mai buni ca pînă atunci.

Vorba aia. Au cui să-i dea replica. Mult mai important, se vede imediat și viziunea regizorală a lui Mircea Cornișteanu.

Cea de a înfățișa publicului de azi ce însemna în ani interbelici un Rechin al capitalismului, un Malaxa, de exemplu. Cum partea a doua a spectacolului e consacrată lui Grigore Bucșan, pînă la finalul, seducător prin ideea lui Mircea Cornișteanu de a introduce Breaking news-uri neghioabe de televiziuni de știri despre o știre din piesă, sala freamătă, rîde, aplaudă, într-un cuvînt, trăiește comedia. Și eu îmi dau seama că spectacolul de la Teatrul de comedie, adaptare a piesei lui Sebastian, de Mircea Cornișteanu, cum scrie în Program, e practic o rescriere a textului.

Nu mai e vorba de presa șantajistă, folosită de o fătucă pentru a obține o sponsorizare pentru ea și iubitul ei, ci de forța a ceea ce era în anii interbelici un Rechin al capitalismului. Grigore Bucșan e în interpretarea lui George Mihăiță omul de afaceri atotputernic, care are la picioare miniștri, ziariști, pentru că – vorba lui – totul se cumpără și pe cine nu pot să cumpăr îl zdrobesc. După 1990, pe fondul rezistenței în timp a mentalității bolșevice, omul de afaceri a fost prezentat ca un ghiorțan, ca un mîrlan pe care costumul scump, luat de la Milano, stă șui, ca o rochie de mireasă pe o sperietoare de ciori. După cum îmi spunea Marina Roman, după spectacol, în hol, George Mihăiță reușește rara performanță de a înfățișa un om de afaceri pe care costumul stă impecabil. Grigore Bucșan e viclean, hrăpăreț, prefăcut, cinic, fără inimă cînd vine vorba de afaceri. Nu e însă un ghiorțan, un mîrlan, un neam prost, cum sînt așa zișii noștri Rechini postdecembriști.

Grigore Bucșan e un personaj mort în piesa scrisă de Mihail Sebastian. Acestui personaj îi dă viață uriașul talent al lui George Mihăiță. Despre forța lui George Mihăiță de a însufleți pînă și o cifră din tabla înmulțirii am mai scris pe vremuri, în 1989, după ce l-am văzut într-o piesă de Feydeau, Scaiul, într-un rol secundar, cel al lui Bouzin. Sub titlul Cifra transformată în om viu, notam: „Eroul de pe scenă e mult mai complex decît cel din text. Bouzin al lui Feydeau e doar o parte din Bouzin al lui George Mihăiță”. Cum e Rechinul Grigore Bucșan din spectacolul de la Teatrul de Comedie? Oricît m-aș strădui n-aș putea da un răspuns cît de cît. Și asta deoarece ar însemna să spun în scris ceea ce George Mihăiță spune prin interpretare. Răspunsul poate fi găsit de cine e interesat să-l afle doar mergînd la Teatrul de Comedie. ​Vorba vremurilor cînd teatrul românesc avea monștri sacri: Mergeți la Ultima oră de la Teatrul de Comedie să-l vedeți pe George Mihăiță în Grigore Bucșan!