Încă o dată, regele Marocului a revendicat proprietatea Sahara de Vest; un teritoriu care nu-i corespunde nici prin lege nici prin istorie. În 1975, guvernul spaniol a cedat administrația Marocului și Mauritaniei, raportând-o Națiunilor Unite. Nu a putut ceda suveranitatea pentru că nu o avea.
De atunci, ONU a păstrat Sahara de Vest în cea de-a patra comisie care se ocupă de Decolonizare. Organizația Națiunilor Unite susține că teritoriul trebuie supus unui referendum de autodeterminare (în acest scop a fost creată MINURSO și a fost numit un trimis special) și pledează, de asemenea, pentru o soluție negociată între Rabat și Frontul Polisario care poate fi acceptată de ambii , ceea ce în circumstanțele actuale nu pare a fi posibil.
Recunoașterea naturii marocane a teritoriului de către președintele, Donald Trump, a fost o distincție singulară pentru Maroc; acest lucru este evident și nu poate fi negat. Dar Trump a făcut-o pentru ca Israelul să fie recunoscut de cât mai multe țări arabe posibil. De asemenea, Trump nu știa că Curtea Internațională de Justiție a stabilit la acea vreme că Sahara de Vest este „alta și nu face parte integrantă din Maroc. Și dacă știa, nu ia dat seama; acesta era stilul lui de guvernare.
Decizia unilaterală a președintelui, Pedro Sánchez, de a opta pentru poziția Marocului, ca soluție „serioasă, realistă și credibilă”, a fost luată în perspectiva că Rabat va pune capăt atacurilor ilegale asupra Ceuta și Melilla și recunoaște caracterul spaniol al celor două orașe autonome. Marocul a întrerupt irupția ilegalilor, cu rezultatul pe care îl știm deja, dar în niciun caz nu a acceptat și nici nu va accepta că cele două orașe sunt spaniole; există puține îndoieli cu privire la acest lucru.
Este adevărat că Pedro Sánchez a acceptat implicit că teritoriul aparține Marocului pentru că textul Alawi spune că „autonomia va avea loc sub suveranitatea marocană”. Președintele guvernului spaniol comite astfel o greșeală gravă în politica externă: încalcă poziția istorică de neutralitate a Spaniei; favorizează dușmănia cu Algeria; și ignoră sentimentul majorității poporului spaniol care îi susține pe saharaui reprezentați de Polisario.
„Statu quo-ul” favorizează Marocul. Polisario, pe de altă parte, nu are mijloacele necesare pentru a distruge zidurile de apărare instalate în Sahara de Vest, iar Algeria nu dorește să izbucnească un conflict armat cu Marocul.
Însă dreptul internațional, Uniunea Africană și Națiunile Unite, susțin referendumul de autodeterminare, deși sunt de puțin folos saharauilor supuși durității lui Tnduf.
Recomandările noastre
