Nu-şi zăresc elevii, dar scot untul din ei la clasă. Nici elevii nu-i văd, dar îi dibuie prin telepatie. Dascălii care predau în şcolile de nevăzători spun că e mai greu sufleteşte să-i înveţe pe cei ca ei.

Un copil de vreo 15 ani bate uşor cu un baston în podea în căutarea uşii. Un grup de tineri cu căciuli îndesate pe urechi, cocoșați de ghiozdane, îl ajung din urmă, se salută şi intră în internat. Colegii de cameră îi întâmpină cu tastatura pe genunchi şi cu căştile în urechi. Nu se văd, dar nu se uită pierduți în spațiu, se recunosc după voce şi mişcări.

În Centrul Şcolar "Regina Elisabeta", din cartierul bucureştean Vatra Luminoasă, învaţă, mănâncă, locuiesc şi formează o familie 200 de nevăzători din toată ţara, cu vârste între 15 şi 50 de ani. Au grijă de ei 20 de profesori, dintre care jumătate nevăzători, câțiva foști absolvenți ai școlii. Se completează reciproc și recunosc că aceasta e cea mai bună soluţie: în şcolile de masă, copiii orbi i-ar asurzi pe văzători cu zgomotul maşinii de scris, iar profesorii văzători nu ar putea empatiza cu elevii mai speciali. Centrul are tradiţie, a fost înfiinţat de Regina Elisabeta în 1906 şi funcţionează pe trei niveluri- liceu teoretic, liceu tehnologic, care scoate tâmplari, şi o şcoală postliceală, care scoate asistenţi medicali de recuperare, căutaţi în toată Europa. Faţă de acum câţiva ani, elevii nevăzători sunt mult mai evoluați: pe lângă maşinile de scris sau cărţile în Braille, se folosesc de laptopuri cu voce sintetică. Aventurile unui marinar orb: de la bordul navei la catedră

Tudorel Ciuvică are 52 de ani şi este preparator din `89 în şcoala de nevăzători. Nu s-a visat dintotdeauna la catedră. A terminat Facultatea de Marină Militară şi i-a plăcut "să se joace" cu gloanţe şi cu armament până să-și piardă vederea într-un accident la trageri.

"În `87, după accident, am stat în spital o lungă perioadă în semiconştienţă. Abia după câteva luni, am realizat că am orbit şi a fost o lovitură. Refuzam să-i cred pe doctori când îmi spuneau că mi-au făcut două operaţii, că mai mult nu pot. Am avut nevoie şi de psihoterapie", dă timpul înapoi profesorul.

Soţia nu l-a părăsit, a rămas alături de el şi i-a făcut două fete. Pe una din ele nici n-a mai apucat să o vadă. "Cea mare avea 1 an şi jumătate când am orbit, pe cealaltă am făcut-o mai târziu şi nu ştiu cum arată", spune cu regret. Un însoțitor îl duce și-l aduce de la școală Viaţa i-a fost dată complet peste cap după accident, pensia de handicap era extrem de mică și avea o familie de întreţinut. S-a bucurat când a aflat că există învăţământ pentru orbi şi că îşi poate echivala diploma de inginer marină cu una în fizică, chimie şi matematică.

În doi ani, a reuşit să înveţe să scrie şi să citească în Braille, şi-a pus la punct documentaţia, a dat examene de grad şi s-a angajat la Centrul "Regina Elisabeta". Astăzi, în era calculatoarelor şi a softurilor deştepte care citesc texte, se descurcă mult mai uşor. Înainte, îşi punea fetele să-i citească lecţiile, le înregistra şi asculta casetele de mai multe ori. Profesorul spune că există o diferenţă enormă între cei care se nasc orbi şi cei care devin, iar cea mai mare problemă este deplasarea. "Folosesc însoţitor care mă aduce şi mă ia de la şcoală în fiecare zi. Nu reuşesc să cos singur, să calc, noroc cu maşina de spălat automată", se consolează.

Profesorul „izgonit” din şcolile normale

Iulian Lesneanu, 32 de ani, predă psihologia de aproape şapte ani la "Regina Elisabeta". S-a născut cu deficiențe grave de vedere, iar la 14 ani şi-a pierdut vederea complet. A învăţat la şcoala specială pentru nevăzători din Buzău, iar după terminarea liceului a plecat un an în SUA cu o bursă pe informatică.

Deşi recunoaşte că America e ţara tuturor posibilităţilor pentru nevăzători, spune că oamenii sunt reci şi nu s-ar putea integra acolo. "Eram cazat la o familie. Când voiau să înapoieze un lucru vecinului, îl sunau să-l întrebe dacă e de acord să vină. Ei se sună pentru orice banalitate, aici strig de la etajul 4 la cel de la 2 dacă are să-mi dea o linguriţă de ceva. În rest, acolo eram integraţi-magazinele erau dotate cu senzori de mişcare, nu mai trebuia să-i şterg eu ăluia geamul până găsesc clanţa", povesteşte Iulian.

"Fiecare copil de aici e o poveste tristă de viaţă"

După absolvirea facultăţii, a lucrat în două şcoli normale din Bucureşti. Cu elevii s-a înţeles perfect, dar colegii de cancelarie se uitau la el ca la urs. "Deşi îmi obţinusem postul la Liceul Pedagogic, directoarea nu voia să mă primească. Cu chin cu vai, după ce am reclamat-o la inspectorat, am reuşit să intru în şcoală. Doar că, într-o zi, directoarea adjunctă a intrat în clasă în inspecţie fără să mă anunţe, iar eu am aflat asta după câteva luni. Voia să mă prindă pe picior greşit, credea că nu-mi fac treaba", se revoltă Iulian.

La "Elisabeta" a venit în 2005 şi recunoaşte că aici e mult mai greu sufleteşte. "Fiecare elev este o poveste de viaţă tristă, în învăţământul de masă copiii sunt întregi, nu sunt probleme aşa mari", crede profesorul.

"Nu număr paşii, mă ghidez după garduri şi gropi"

E căsătorit, dar nu se încumetă să facă copii pe vremurile astea "instabile". Soţia îl ajută, dar nici el nu stă degeaba: găteşte, dă cu aspiratorul și şterge praful. Se deplasează singur şi a dezvoltat tot felul de trucuri ca să se descurce. "Stau aproape de şcoală ca să-mi fie mai uşor. În general, nu mă încumet să fac singur un drum, încerc să-l învăţ. Nu număr paşii, altă treabă n-am, dar încerc să-mi iau repere stabile- stâlpi, garduri care sunt mereu acolo, o anumită structură a terenului, gropi", zâmbeşte Iulian.

Spune fără să stea pe gânduri că cel mai sigur mijloc de transport în comun pentru nevăzători este metroul. "Se mai întâmplă să-mi zică oamenii că vine autobuzul 104 în loc de 101 şi să mă învârt prin oraş", face haz de necaz.

Deşi se spune că orbilor li se ascut celelalte simţuri, Iulian crede că e vorba mai mult de o adaptare a simţurilor. "Văzătorii nu sunt neapărat atenţi la zgomotul străzii. Eu nu îmi propun să fiu atent, dar aud mult mai bine zgomotul paşilor, autobuzul. Așa cum nu îmi propun nici să fiu atent că acum calc pe ciment şi după aceea urmează mozaic, se întâmplă", spune Iulian.

Profesor de istorie: "Nu aş putea să fiu un asistat"

Cătălin Nicolaidi are 29 de ani şi este profesor de istorie de patru ani la "Regina Elisbaeta". Este nevăzător din naştere, iar boala "l-a plimbat" prin toată ţara: s-a născut la Caransebeş, a făcut şcoala pentru nevăzători de la Timişoara, liceul, în Bucureşti, unde lucrează acum, iar facultatea şi masterul- la Universitatea din Constanţa. După şase ani petrecuţi la malul mării, s-a întors în Bucureşti la liceul unde a învăţat, de data aceasta la catedră, "ca să dea ceva înapoi sistemului care l-a pregătit pentru viaţă".

Bucuria de a fi profesor bate sărăcia

"Eu mi-am dorit din clasa a 8-a să fiu profesor. Nu mi-e greu, elevii mei sunt la fel ca mine. M-am ataşat de ei, lucrurile pe care le fac pentru ei mi se întorc, asta îmi zic în fiecare seară când pun capul pe pernă. Meseria asta nu îţi aduce mari satisfacţii materiale, nouă ne trebuie mereu cărţi speciale, laptopuri... Dar nu trebuie să ştergi cu buretele bucuria de a fi profesor", radiază Cătălin.

Se revoltă împotriva legilor care în loc să integreze nevăzătorii pe piaţa muncii, îi transformă în asistaţi pe viaţă. "Din 80.000 de nevăzători, doar 1.500 muncesc. Guvernanţii parcă nu vor deloc să înţeleagă că e mai convenabil să-i pui să muncească, să plătească şi ei taxe, în loc să le dai 8 milioane pe lună", se revoltă.

"Dacă ar fi să văd, m-aş plimba mai mult"

La facultate a stat în cămin cu studenţi văzători. Așa s-a călit și a învățat să se descurce singur. Locuieşte împreună cu prietena sa văzătoare, dar n-are nevoie de „gardă de corp”. Se îmbracă singur, găteşte din când, ajută la curăţenie în casă și, cel mai important, se deplasează singur. "Am noroc că locuiesc aproape, la trei staţii de şcoală. Acum au schimbat staţia şi nu mai trebuie să traversez, că la traversat e jale".

Dacă ar fi să-şi recapte vederea, nu şi-ar dori să facă ceva spectaculos, doar să se plimbe mai mult. Nu are multe hobby-uri, istoria rămâne cea mai mare pasiune. "Nu-ţi poţi cunoaşte prezentul dacă nu-ţi ştii trecutul", e profund tânărul profesor.

"Din 80.000 de nevăzători, doar 1.500 muncesc. Guvernanţii parcă nu vor să înţe leagă că e mai convenabil să integrezi nevăzătorii, să-i pui să muncească, să plătească şi ei taxe, în loc să le dai 800 de lei lunar.“ CĂTĂLIN NICOLAIDI profesor la Centrul Şcolar "Regina Elisabeta" FOTO: OCTAVIAN COCOLOȘ Citiți și:

• E oarbă, dar învață să lucreze pe laptop