Biserica din Boroaia, județul Suceava, este de ani buni oprire aproape obligatorie în preumblările noastre prin Bucovina. De doi ani, însă, nu am mai ajuns în fața altarului ei din marmură și vara asta, intrând să aprindem o lumânare,  am aflat o poveste pe care vreau să v-o împărtășesc. Pentru unii dintre noi are învățăminte. Pentru alții va fi un fapt divers de sfârșit de vară.

Boroaia era – utilizarea trecutului își are rostul ei în relatarea asta – una dintre bisericile cu poveste. De peste un deceniu, de când Bucovina m-a adoptat ”prin alianță” pentru câteva luni bune pe an, am ”contabilizat” zeci de biserici cu povești care ar merita odată strânse într-o carte. Nu numai cele cunoscute tuturor, pe care le găsești în pliante și în itinerariile ”pelerinajelor” cu autocarul, ci biserici cu povești din acelea la granița cu misticismul, cu minuni și asceți ce frizează sfințenia, cu oameni ai locului și minunile la care au mărturisit, genul de povești care păstrează vie Credința în forma ei brută, cea mai rezistentă, după mine, la schimbările prin care trece acum omenirea.

Cei care cred în ele sunt înjurați pe rețelele de socializare, făcuți ”medievali”, înapoiați” sau chiar mai rău, dar, spre deosebire de orășenii dependenți de calculatoare și smartpohne-uri, lor nu le pasă sau, dacă sunt răniți, caută alinare în locuri neatinse de hulă, deși cred că acum îi spune ”hate”. Ei sunt huliți și de creștinii ”mainstream” care îi acuză că prin comportamentul lor primejduiesc Biserica și o expun scandalurilor.

Nu sunt naiv, știu că poveștile astea sunt cel mult marginale Credinței oficiale și că ierarhii doar le acceptă existența, iar dacă sunt întrebați direct evită să le caracterizeze ferm. Boroaia e doar unul dintre templele unei astfel de povești, dar sunt multe de acest fel.

Recunoscute oficial sau nu, astfel de locuri sunt adevărate bastioane ale unei Credințe care se încăpățânează să nu moară, în timp ce cealaltă, cea oficială se contorsionează sub loviturile progresismului.

Aici sunt poveștile cu icoanele făcătoare de minuni, cu exorciști, cu deschisul Cărții Sfinte, dezlegarea de blesteme, molifte, călcatul peste oameni, tot ce hulește net-ul și Credința oficială nu îngăduie.

Boroaia are renumele croit în jurul arhimandritului Ilarion Argatu, un personaj cu o Credință de netăgătuit în Dumnezeu. Preot paroh în mica localitate suceveană, Argatu a fost urmărit de autoritățile comuniste din iulie 1948 până în februarie 1965. Când a aflat că există un mandat de arestare pe numele său, Argatu s-a ascuns. Nu l-a găsit nimeni timp de 17 ani, dar asta a însemnat o păstrare cumplită a secretului că era închis chiar în podul casei sale. Inclusiv fiul său cel mare, Alexandru nu a știut despre asta, ci doar mama sa, presbitera Georgeta.

După ce mandatul său a fost amnistiat, împreună cu al multor deținuți politici, Argatu redevine paroh.

Din 1969 începe construirea bisericii monumentale din Boroaia, dar, în 1972, soția sa, Georgeta, moare.

Împreună aveau cinci copii, trei fiind preoți, iar cele două fete devenind soții de preoți.

În 1973, Argatu părăsește parohia, se călugărește și Boroaia este administrată de atunci, până în 2020, de părintele Alexandru Argatu.

Ilarion Argatu trăiește la mănăstirile Antim, Căldărușani și Cernica iar faima sa a fost copleșitoare. Dusă din om în om, până în 1989, faima era legată de exorcizări.

Există relatări despre aceste slujbe, dar și despre vizite făcute, după 1990, în țări străine, relatări care, însă, nu apar în biografia agreată de conducerea Bisericii.

În 1999, moare. Potrivit dorinței sale, este îngropat într-o criptă săpată în biserica din Boroaia.

Între timp, fiul său Alexandru a devenit și el un duhovnic celebru. La moliftele citite vineri noaptea se adunau sute de oameni. De altfel, în Bucovina și Moldova sunt mulți preoți din familia Argatu. Copiii, nepoți, chiar și un strănepot care a ales calea Bisericii, aproape toți au parohii unde sunt respectați, ascultați și iubiți.

Despre dorința comunității de a îl canoniza pe arhimandritul Ilarion Argatu s-a vorbit imediat după moartea sa, dar disputa adevărată a început pe 5 mai 2006. Trupul este deshumat pentru parastasul de 7 ani și urma să fie depus din nou în criptă.

Martorii spun că trupul nu putrezise!

Au urmat mai multe slujbe, primele fiind făcute de fii săi, Alexandru, Ștefan și Ioan, ultimul ocupându-se atunci de ctitoria tatălui său din Ierusalim.

La parastas a slujit un sobor uriaș de preoți, conduși de Înalt Preasfințitul Pimen al Sucevei și Rădăuțiului.

Rămășițele urmau să fie îngropate la loc, după 40 de zile, dar comunitatea a decis să îl așeze într-o raclă cu capac de sticlă, pusă deasupra criptei din pronaosul bisericii.

Știu că nefiind canonizat rămășițele sale nu sunt ”moaște”, regulile bisericești înțeleg că sunt stricte, dar locul a devenit un punct de pelerinaj.

Poate unii vor spune că a devenit o afacere, dar să știți că în astfel de locuri nu vin miliardari speriați că le ia Dumnezeu fabricile, ci oameni bolnavi, oameni loviți de soartă sau unii cu dorințe lumești și arzătoare pe care speră să le împlinească o rugăciune despre care nu știu cum se face.

Am mers acolo și am văzut racla, dar din trup nu se vedea decât o parte, așa că nu știu dacă rămășițele sale pământești nu fuseseră atinse deloc de putrezire.

În 2020, însă, lucrurile aveau să se schimbe, dar nu de la sine, ci după un șir de evenimente.

Pe 20 mai 2020, IPS Pimen pierde bătălia cu COVID-ul. Fără a forța canonizarea arhimandritului, fără a ajuta explicit Boroaia, el a știut întotdeauna că biserica are nevoie și de astfel de povești, pentru a supraviețui într-un mediu tot mai ostil.

Apoi, pe 11 august 2020, părintele Alexandru Argatu moare într-un accident rutier în comuna băcăuană Filipești. Pe 16 august, mii de oameni îl conduc pe ultimul drum pe preotul care, vineri de vineri, le da un strop de încredere că nu sunt singuri pe lume.

Este evident acum, pentru mine, că se făceau eforturi pentru a fi stopate gesturi care cumva contraveneau dogmei, dar că popularitatea părintelui Alexandru făcea imposibil acest lucru.

Pe 2 septembrie 2020, ultima maică din așezământul monahal care funcționa acolo este mutată, biserica redevenind, practic, o simplă parohie. Sunt stopate și citirea moliftelor în serile de vineri.

Pe 4 septembrie 2020, trupul arhimandritului Ilarion Argatu este coborât în cripta din pronaos. Este acoperit cu un capac de argint, ornat cu păuni, pasăre despre care se spune că rămâne frumoasă și după moarte, fiind un simbol al Credinței eterne în Isus.

”Aventura” care îmbrăca Biserica din Boroaia cu o poveste se încheie. Acum e o biserică aflată pe dreapta drumului de la Târgu Neamț spre Fălticeni.

PS Nu am tratat niciodată Boroaia ca pe un loc mistic și am știut tot timpul că legendele și poveștile țesute în jurul locului și personajelor intră în contradicție cu poziția oficială a Bisericii mele, dar acolo era ceva din credința veche ce ar putea fi folosit azi, când Biserica e tot mai lovită, iar numărul credincioșilor, aici și aiurea în lume, este tot mai mic.