Mircea Marian: "Ne-am obişnuit să acceptăm fără comentarii faptul că parlamentul reprezintă instituţia fundamentală a democraţiei."
Oare? Şi ce-i de făcut dacă însuşi parlamentul devine un instrument în mâinile celor corupţi şi dornici să instaureze un regim plutocratic?
Mi-am petrecut 15 ani din cariera de ziarist stând în parlament - mai întâi la Senat şi apoi la Camera Deputaţilor - şi am observat cum, de la o legislatură la alta, calitatea celor aleşi a scăzut. Politicienii dinamici şi valoroşi preferau să ajungă în executiv sau să-şi petreacă anii de opoziţie în structurile de partid. Chiar şi un post de prefect părea a fi mai interesant decât unul de deputat sau senator. Prin 2004, puţinii parlamentari de bună calitate - aşa cum a fost Emil Boc, de exemplu - au început să migreze şi către structurile alese la nivel local. În 2006, o speranţă: conducerea Camerei Deputaţilor este preluată de tânărul liberal Bogdan Olteanu. Un an, nu mai mult, i-a luat să se transforme într-un epigon al lui Viorel Hrebenciuc.
Sub patronajul PNL-PSD, într-o tentativă disperată de a scăpa de preşedintele Traian Băsescu, s-a modificat Legea referendumului. Preşedintele a fost suspendat, deşi Curtea Constituţională a arătat că acesta nu încălcase Legea fundamentală. Amendamentele aduse Codului Penal şi celui de Procedură Penală au provocat indignare şi la Washington, şi Londra, pentru că toţi tâlharii şi violatorii ar fi scăpat din puşcării cu ajutorul viciilor de procedură.
Într-un fel, nici măcar nu este corect să arunci întreaga vină pentru situaţia din parlament pe umerii celor din PSD şi PNL. Senatul, de exemplu, a votat în unanimitate, cu 84 de voturi pentru, legea prin care televiziunile sunt obligate să prezinte 50% ştiri pozitive şi 50% ştiri negative. Un număr destul de mare de deputaţi PDL au chiulit atunci când urma să se decidă dacă Năstase şi Mitrea pot fi urmăriţi penal. Cine urmăreşte stenogramele din Birourile Permanente ale celor două Camere ale parlamentului poate observa frăţia tainică ce-i uneşte pe deputaţii şi senatorii din toate partidele atunci când este necesar să-şi protejeze propriile interese. Ce s-a întâmplat oare cu parlamentarii prinşi că primeau bani de chirie, deşi deţineau cel puţin o casă în Bucureşti? Nimic. Aşadar, ce-i de făcut cu acest parlament compus aproape fără excepţie din şmecheri, escroci, corupţi şi incompetenţi? Cred că trebuie să luăm cât mai multe din atribuţiile acestui parlament şi să le dăm altor instituţii. Nu către preşedintele României, fiindcă nu trebuie să lăsăm prea multă putere în mâinile unei singure persoane, ci către comunităţile locale. Acestea trebuie să gestioneze un volum cât mai mare din banii colectaţi la nivel local şi să controleze spitalele, şcolile şi o parte din poliţie - cel puţin pe cea rutieră.
Într-un sistem politic aproape ideal, aşa cum mi-l imaginez eu, poporul ar fi consultat în mod frecvent, prin referendum. Am obliga astfel parlamentarii să fie mai atenţi la doleanţele electoratului şi am forţa organizarea unor dezbateri publice pe teme care, altfel, ar rămâne în zona de decizie a aşa-numitelor elite politice.
De altfel, în loc de concluzie, aş prefera să remarc faptul că majoritatea populaţiei nu are încredere în parlamentari, dar atunci când este chemată să ia decizii în locul lor, preferă să stea acasă şi să se uite la emisiunile cu gospodine, pentru gospodine.
Recomandările noastre
