Se consemnează pe ici, pe colo, prin monografii dichisite, pe platforme on-line aliniate după linii trasate cu cardul altora sau prin te miri ce gaură Google, se amintește, spuneam, când vine vorba despre copilăria savantului Mircea Eliade, și despre „vila” Cornelia, pe care tatăl scriitorului, ofițer de infanterie, a ridicat-o, la începutul secolului XX, pe malul înalt al ghiolului din Techirghiol. Aici au copilărit, vara mai ales, frații Eliade între 1912 și 1917, aspect devoalat chiar de autorul „Istoriei religiilor și credințelor religioase” în memoriile sale. Prea puțini se sinchisesc însă de realitate, de adevărul gol-goluț. Nu de alta, dar pentru a-l afla și a-l scrie trebuie, dincolo de orice obligații morale, să iei în piept Strada Albăstrelelor și tristețea aceasta iremediabilă a toamnei…

E miezul unui sfârșit de octombrie ce-ți taie respirația, splendid, ușuratic, ștrengar, aplecat după vântul poveștilor care învăluie nestingherit tăriile de peruzea ale Techirghiolului și, când urci asfaltul strâmb de pe Strada Albăstrelelor - dacă deschizi bine ochii -, pe stânga, la un număr șters din memoria locului, se clatină într-un picior, ca o ciupercă îmbătată de duhurile pădurii, vila Cornelia, cândva casa de vacanță a familiei Eliade. Eticheta „Vila Cornelia” a fost, fără îndoială, un moft și pentru ofițerul de infanterie detașat la acea vreme la Cernavodă, părintele celebrului autor de mai târziu. Eliade senior și-a botezat casa de odihnă după numele viitorului copil, Cornelia. Frumos, delicat, elegant, ca o piruetă albă învârtită în glodul ghiolului… Doar că, dacă alegeți să treceți vreodată pe aici, să nu vă mire că „vila” în sine este doar o căsuță discretă, astăzi îngropată în uitare și viță de vie neîmblânzită, cu grădina buruienoasă, năpădită de „timișorene” și „albachere” la pet.

„Îl văd în fiecare zi lucrând aici, la masă”

„Aici e casa lui Eliade, fosta vilă de vacanță a scriitorului?”, clipesc uluit, cocoșându-mă pe sub obloanele ferfeniță. „Oh, bine ați venit! Ați nimerit bine. E chiar casa marelui scriitor”, mă îmbrățișează, din ochii umflați de neliniști, un personaj ciudat care, în lumina amăgitoare a toamnei, aduce mai degrabă cu Ernest Hemingway decât cu un om al străzii. „Aici e, poftiți!”, mă îndeamnă din nou bărbatul cu barba albă înfășurat într-un impermeabil soios. Calc iarba curții mici aproape pe vârfuri, stingherit de mirosurile cuibărite în prezentul zidurilor. Nici dinspre „Hemingway” nu vine vreo aromă de piersică. Și, culmea, ține neapărat să mă însoțească: „Uitați, îl văd în fiecare zi lucrând aici, la masă, chiar în camera unde dorm eu acum”. Gestul, însoțit de o fluturare amețitoare a brațului drept, acoperă, preț de o clipă, golurile din pereți.

„Mirosea a flori uscate, a praf și a sare”

Întorc capul spre cer și evadez. În minte îmi vin frânturi din memoriile lui Mircea Eliade… „Aveam cinci ani, când, apropiindu-ne de Gara Constanța, am văzut din tren, pentru prima dată, marea… Eram încă foarte copleșiți de această întâlnire, când tata ne-a urcat în autobuz și am pornit spre Techirghiol. Foarte curând am pătruns într-un câmp de maci și albăstrele și a început să miroasă a flori uscate, a praf și a sare. Aspiram surprins aerul acela exotic. Apoi a început să miroasă ghiolul, miros tare, greu, de pucioasă și gudroane, dar tot atât de elixirant. Autobuzul s-a oprit la intrarea în oraș, la Hanul lui Vidrighin, iar ghiolul zăcea scăzut și uleios între mlaștini de nămol”. Copilul Eliade și amintirile lui prețioase! Ce-ar fi spus Eliade acum, întors cu fața și cu inima spre Constantin „Hemingway” Safcenco, un amărât care trăiește pentru a-și uita viața, zornăind-și în palmele crăpate leuții, 150 pe lună. „Îmi zice Safcenco, ai mei erau de prin părțile Basarabiei. Am citit câte ceva din ce-a scris Eliade. Pot să vă povestesc”, mă asigură bătrânul. Mă uit contrariat la el și la leagănul copilăriei lui Eliade, înciudat de situație. Amândoi, și casa-ciupercă, și bărbatul lovit cine știe de ce nenoroc, mă înduioșează. Amândoi stau să se prăbușească, îmbrățișați cu nepăsarea noastră, a tuturor.

Explicațiile unui profesor 

„Autoritățile n-au ce să facă. Casa aparține acum unui nepot din partea Corneliei, din câte am înțeles, sora lui Mircea Eliade. L-au lăsat pe acest nefericit să locuiască aici. Fără acordul moștenitorilor, nu poate interveni nimeni”, încearcă să mă lămurească ghidul meu, Vasile Georgescu, fost profesor de istorie și director-adjunct la liceul din Techirghiol. „Bine, dar poate fi o casă memorială, un muzeu, e, totuși, vorba despre Eliade”, protestez încet. „Acum cinci ani, autoritățile au încercat să miște ceva. Montaseră chiar și o placă pe peretele casei prin care se atesta faptul că aici a copilărit Mircea Eliade”, schițează profesorul Georgescu. Privesc spre locul indicat. Rănile provocate de șuruburile în care fusese țintuită placa au rămas singurele martore ale acestei minuscule dreptăți. Placa memorială a dispărut, odată cu mândria noastră.

O dovadă: cadastrul din ’38

„Există acte la primărie. Pe baza cadastrului din ’38 s-a adeverit că viluța a aparținut familiei Eliade”, mă asigură ghidul-profesor. „A fost folosită până-n ’48, apoi, cum comuniștii nu prea l-au agreat pe Eliade, i-au luat casa, au confiscat-o, au închiriat-o altor oameni”, completează, amabil, domnul Georgescu. „Așa o fi”, îmi spun în gând, la fel de revoltat ca la primul impact vizual cu „vila” Cornelia.

 

Vile și bordeie tătărești

Mircea Eliade și-a petrecut în Dobrogea o parte a copilăriei, mai întâi la Cernavodă, unde tatăl său, ofițer de infanterie, fusese detașat, apoi la Techirghiol. La începutul secolului XX, așezarea, cunoscută deja pentru proprietățile ghiolului, avea doar câteva clădiri mai țepene. Iată cum a descris-o Mircea Eliade: „Câteva clădiri mai arătoase, un hotel modern, câteva hanuri, stabilimentul de băi fierbinți și 4-5 vile. Sus pe deal, nevăzute din șosea, se întindeau bordeiele tătărești”.

La băi în fiecare zi

Cum își petrecea familia Eliade vara la Techirghiol? Mircea depune mărturie în memorii și pentru frații Nicolae Remus și Cornelia: „Dimineața făceam mereu băi calde de nămol. Tata spunea că băile ne epuizează și de aceea sunt miraculoase, pentru că obosesc omul până la măduvă și, silindu-l să se odihnească, îl fac mai zdravăn și mai sănătos”.

 

Amintiri de neprețuit

Deși mic la acea vreme, Mircea Eliade a păstrat nealterată imaginea Techirghiolului copilăriei: „Din acele vacanțe mi-a rămas acum amintirea amurgurilor târzii, pe care le așteptam pe deal. Se vedea ghiolul până la Eforie și Tuzla, iar dincolo de el, ca un dig uriaș sprijinind cerul, se înălța marea. De la bordeiele tătărești venea fumul acru de balegă arsă amestecată cu paie. Ani de-a rândul acel fum înecăcios a întruchipat prezența Dobrogei, prolog la O mie și una de nopți…”. „Ca filosof era mai sec, dar când scria despre locurile astea, vedeți, era și Eliade sentimental. Deh, cu toții vorbim frumos despre copilărie”, apreciază profesorul Vasile Georgescu.