„Am ajuns într-un punct în care trebuie să ne punem întrebarea cum vom supraviețui”, a spus, ieri, un analist economic. Câțiva bieți români, bunicii și părinții noștri, ar putea să beneficieze de o plafonare a prețurilor la energia electrică. Dar nu oricum, ci după lungi așteptări umile la cozile disperării, gârboviți de problemele vieții și disprețuiți de un guvern condus de un politician al cărui nume îmi vine greu să îl notez. Îl privesc la TV zilnic și nu pot observa decât un om plin de suficiență, cu o atitudine înfumurată nejustificată, care aruncă deznădejdea pe umerii poporului, amenințând că dacă nu va rămâne la conducere, românii vor intra în rândul cerșetorilor.
„Este dur „a supraviețui”, în condițiile în care suntem o ţară europeană, membră UE, NATO, când ni se spunea acum două luni de zile că avem cel mai mare nivel de trai din Europa, cu cele mai bune preţuri, că pandemia a fost învinsă. Adevărul este că va trebui să ne luptăm pentru supraviețuire”, a continuat analistul economic. O dureroasă lecție de sinceritate, care m-a determinat să recitesc Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
M-am oprit asupra articolului 6, care face referire la acțiunile UE, ce prin finalitatea lor europeană, servesc, printre altele, următoarele domenii: protecția și îmbunătățirea sănătății umane, formarea profesională, tineretul, protecția civilă și educația. Mi-am adus aminte de un mesaj pe care l-am primit zilele trecute, despre orchestra simfonică a Filarmonicii din Berlin, una dintre cele mai prestigioase din lume, care și-a inclus în repertoriu piese din coloana muzicală a desenelor animate cu Tom și Jerry, a seriei de filme științifico-fantastice Războiul Stelelor și altele.
„De-acum, au și pornit pe lumea eronată”, cum spunea George Bacovia. Prădătorul suprem a sfârtecat totul și a lăsat în urmă cicatrice, însă nu apelând la teroare, ci printr-o condiționare care controlează resorturile minții din „minunata lume nouă”.
Aldous Huxley a avut dreptate… Fracturile din societatea condiționată chimic, în care totul este controlat, de la educație, reproducere, sexualitate, gândire, consum până la cultură și moarte sunt stăpânite de stat. În lumea supusă „viitorilor dictatori”, un grup „de specialiști bine pregătiți în ingineria socială”, gândirea critică este probabil cel mai mare dușman. Divertismentul, conceptele tehno, filmele senzoriale distrag atenția de la probleme. De ce să fie omul nefericit, ridicându-și semne de întrebare în legătură cu scopul acțiunilor sale?
Viitorul aparține certitudinilor. Informațiile sunt inutile. Ordinea socială nu trebuie pusă în pericol din cauza unor îndoieli. Sufletul ți-e inamic. Aici, poți răzbi dacă citești cărți care livrează informațiile pe care statul le dorește a fi furnizate. Oricum, bibliotecile pline de literatură, istorie, geografie etc lipsesc cu desăvârșire din universități. Shakespeare e chiar aruncat la coș. Educația sexuală ține locul celei intelectuale, iar cea dintâi se oferă copiilor sub forma unor jocuri erotice la care participă adulții. Dragostea, miracolul fundamental al vieții, înseamnă sex, iar prietenia e stârpită, fiindcă în statul bunăstării, nimeni nu poate fi loial decât guvernării. „Mama”, „tata” nu există în vocabularul oamenilor care populează statul mondial, iar termeni precum „soț”, „soție”, „familie”, „Dumnezeu” sunt considerați a fi „licențioși”.
Nimic din „minunata lume nouă” nu e departe de realitatea pe care o trăim. Omul modern dă naștere locului în care toate posibilitățile se sfârșesc. Viața pare că deschide infinite speranțe, dar ajunge în punctul ei terminus, chiar dacă victimele sunt în plină tinerețe. Nu din cauza unui context nefavorabil, ci a voluptății unui vis nebun de glorie, în care individualitatea e uzurpată, iar „criza permanentă justifică controlul tuturor oamenilor și lucrurilor prin instituțiile guvernului central”.
E o stare halucinantă, care se încheie nefericit, fiindcă în statul globalizării, oamenii mor în clădiri amenajate special pentru eutanasiere, atrăgători fizic, cu carne fragedă, contrastând însă cu vârsta interioară și singurătatea. Mai mult decât atât, „în forma lor originară, societățile umane nu semănau cu stupul sau cu furnicarul. Ele erau doar niște haite. Civilizația este, printre altele, procesul prin care haitele primitive se transformă într-un analog – o imitație crudă și mecanică a comunității organice de insecte sociale.
În momentul de față, presiunile suprapopulării și ale modificărilor tehnologice accelerează acest proces. Colonia de termite a ajuns să pară un ideal realizabil și în ochii unora chiar dezirabil. E inutil să spunem că idealul, de fapt, nu se va împlini niciodată. O prăpastie imensă desparte insecta socială de mamiferele aproape gregare, cu creierul foarte mare”. Ce paradox!
„Am ajuns într-un punct în care trebuie să ne punem întrebarea cum vom supraviețui”. Un vechi proverb indian care înmagazinează tot optimismul lumii spune că „totul va fi în regulă până la sfârșit, și dacă nu e în regulă, înseamnă că nu s-a terminat”. Pe de altă parte, „niciun timp nu e mai bun decât cel prezent”, au spus tot indienii. Oricum ar fi, din genunchi poți doar cerși, iar în glasul românilor deslușești o tristețe înduioșătoare, un oftat dureros după speranță, o recunoaștere a dezastrului. Subordonarea este însă totală, monitorizarea ascuțită, iar populația, înfometată și sărăcită, va fi din ce în ce mai arătată cu degetul: „Găsiți soluții!”. Și ce dezolant e tabloul României urâțite, desfigurate de trădare...