MIHĂILESCU: Noica şi „darul speranţei“

MIHĂILESCU: Noica şi „darul speranţei“

DAN C. MIHĂILESCU: "Noica spunea cândva că, în posteritatea unui scriitor (gânditor), esenţială este proba primei generaţii de după."

Noica spunea cândva că, în posteritatea unui scriitor (gânditor), esenţială este proba primei generaţii de după. În ce măsură te pomenesc, te urmează, te contestă ori te venerează cei cu 20, 30 de ani mai tineri. Or, dacă ne uităm la Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, la Victor Ieronim Stoichiţă, Vasile Dem. Zamfirescu şi Andrei Cornea, ca şi la Sorin Lavric ori Laura Pamfil, e limpede că posteritatea lui Noica nu una, ci deja două generaţii şi-a adjudecat. Ne hrănim copios, de câteva decenii, din ideile, cărţile, îndemnurile şi „isprăvile“ culturale ale lui Noica, inclusiv din greşelile lui politice de tinereţe. În plus, de vreo zece ani încoace, filosoful sibian „păstorit“ de Antonie Plămădeală ni s-a revelat cu îndoită putere prin apariţia charismatică, profund respectată în lumea celor familiari schimniciei, a fiului său Răzvan - adică părintele Rafail Noica - om al smereniei erudite, al evlaviei active şi bunei cumpăniri. Ce complementaritate exemplară: tatăl trăitor o viaţă întru Platon, Hegel şi Kant, iar fiul dăruit trup şi suflet ortodoxiei.

Dar iat-o acum pe Alexandra Noica-Wilson, fiica perechii Noica - Wendy Muston (cetăţean britanic), născută în ianuarie 1944 la Braşov, cu doi ani mai mică decât Răzvan, autoarea unor emoţionante amintiri („Treziţi-vă, suntem liberi !“) publicate la Humanitas. După ce părinţii au divorţat de comun acord în 1948, tocmai pentru ca mama cu copiii să poată pleca din România stalinizată (fapt întâmplat în 1955), Alexandra se va stabili la Londra, va studia franceza, va lucra ca stewardesă, apoi secretară, mamă a patru copii, în prezent bunică la Devon.

Cartea este de-o simplitate şi-o sinceritate desăvârşite. Frica paralizantă de Securitate, delaţiuni şi interogatorii (memorabil episodul operaţiei de apendicită din iarna lui 1952, când „mama a dormit în acelaşi pat cu mine, cu spaima că aş putea să vorbesc în somn, rostind ceva ofensator pentru urechile delicate ale soţiei miliţianului“ aflată în patul de alături), păduchii, nesiguranţa de fiecare zi, iernile fabuloase, moşia de la Chiriacu, bunicul Grigore Noica („făcuse studii de agronomie la Viena“), mirajul portocalei primite pe raţie, culesul roadelor toamna, moartea lui Stalin şi reporterul englez, figura bunicului pe linie maternă (Walter Muston, născut în 1871 la Coventry, devenit mesager al regelui la Petrograd, Atena, Paris, Roma, Constantinopol şi Bucureşti, inclusiv supraveghetor tehnic la construirea cabanei „Peştera“ din Bucegi), vilele Carola şi Wendy, de la Sinaia, spectacolele de la Circ, aventura paşapoartelor şi a vizei de plecare din România, arestarea lui Noica şi apelul lui Wendy la Graham Greene şi Amnesty International în 1961, vizitele lui Noica în Anglia (1972, 1977, 1983), serile cu Cioran şi Eliade - toate sunt evocate cu măsură şi înţelegere, resemnat şi afectuos totodată.

O făptură armonioasă, care se uită la trecut ca la o icoană.

„De la părinţii noştri, eu şi fratele meu, Răzvan, am primit darul speranţei, acel dar pe care-l porţi în suflet ca pe o comoară de preţ. (...) Le sunt recunoscătoare fiindcă ne-au educat în aşa fel încât să apreciem îndeletnicirile spirituale, de la arta de a întreţine o conversaţie până la bucuria de a asculta muzică, de la gustul cu care te îmbraci spre a ieşi pe stradă până la savoarea lecturilor fundamentale, de la farmecul plimbărilor în natură până la seninătatea cu care poţi contempla tonurile tablourilor.“

Noica („avea un dar aparte de a-l face să creadă pe cel din faţa lui că este o fiinţă importantă“) apare aici într-o scenă tulburătoare, la ultima vizită londoneză din 1983, „când mama a vrut să ascultăm împreună Simfonia a 4-a a lui Mahler, una din piesele ei preferate. Şi astfel, după ce copiii mei au adormit, am rămas doar noi trei, aşezaţi în linişte, în acordurile simfoniei. A fost un moment unic. Muzica se revărsa şi nimeni nu rostea nici un cuvânt. Eram toţi trei într-o armonie perfectă...“.

Altă lume, altă educaţie, alte vremuri.

Ne puteți urmări și pe Google News