Întâlnirea bulinarilor a fost emoţionantă. Sper că nu a fost ultima şi sunt convins că ecourile ei nu se vor stinge nici peste luni de zile.
Mă număr printre admiratorii Domnului Ion Cristoiu şi sunt conştient că dânsul deţine recordul naţional (poate si european, poate şi mondial) în presa scrisă. Adică să începi un ziar de la zero şi în câteva luni să îl aduci la vânzări de aproape un milion de exemplare, raportat la populaţia ţării noastre. Mai trebuie precizat că vânzările puteau fi şi mai mari, la sfârşitul anului 1992, dar nu se găsea hârtie. În condiţiile din România, de atunci, nu se fabrica mai mult şi nici nu erau premize de aduce mai mult din afară.
Pentru că din toată această poveste lipseşte un personaj important, dacă nu cumva personajul principal, mă voi simţi obligat să îl evoc.
Este vorba despre Domnul Mihai Cârciog, patronul ziarului, cel care l-a fondat şi finanţat o lungă perioadă de vreme. Încă din primăvara anului 1990 fusesem angajatul Domnului Cârciog, la revista Expres, câteva luni mai târziu fugisem împreună din calea minerilor, eram vecini, câteodată îmi făcea onoarea să mă invite la un şpriţ (48 cu 52, adică 48 vin şi 58 sifon) şi sper să mă considere şi prieten, aşa cum o fac eu.
Ne puteți urmări și pe Google News
Fiind în anturajul dânsului ştiu că ziarul s-a înfiinţat exact cum mărturisea, într-un interviu: “Am tot insistat să facem cotidian. Se întâmpla în 1992, dar încă din 1991 mă gândeam. Cornel Nistorescu spunea că o să pierdem bani şi, în final, a zis că se retrage. Dacă vrem să facem un cotidian, să-l facem fără el. Cristoiu simţea nevoia unui cotidian, dar îi era frică. El era director la o revistă de mare succes, <expres></expres>avea gloria asigurată şi nu-i venea să-şi rişte poziţia cu un eventual eşec. Eu tot insistam şi îi explicam că n-are cum să aibă un eşec, că e cel mai bine pregătit şi talentat pentru treaba asta. Tot îi inoculam încredere, atâta timp cât e un ziar nou, care revoluţionează presa, cu titlu, supratitlu şi bumbi, pe care poţi să-l parcurgi, să-l poţi citi în metrou. Aşa a reieşit din discuţiile noastre: materiale scurte, cu idei clare şi cu lucruri senzaţionale".
Încă de la primele apariţii, ale ziarului şi, apoi, pe aripile succesului, Mihai Cârciog s-a comportat normal. A arătat cu mâna către reporteri şi către Ion Cristoiu. Nu şi-a arogat nici un merit.
Timpul a trecut, însă, în favoarea lui. Majoritatea reporterilor, şefilor de secţie, redactorilor şefi adjuncţi… sunt în viaţă şi nu au ajuns la vârsta cand te zahariseşti. Dimpotrivă, au mai multă experienţă, au familii şi le este mult mai foame. Dar sunt pe drumuri. Bâjbâie, tânjesc la timpurile acelea. Ei sunt, majoritatea, tot ziarişti doar Mihai Cârciog nu mai este patron.
Ce frumos era! Atunci scriai ce credeai şi ce vedeai. Din acest motiv ziarele se şi epuizau de la prima oră. Românii, care nu s-au schimbat între timp, doreau să citească ceva de la cineva care a fost la faţa locului, care are discernământ şi sesizează elementele esenţiale. Faţă de astăzi, când majoritatea informaţiilor se culeg de pe internet şi apoi se scriu fie pro, fie contra.
Şi atunci erau ziare de o extremă sau alta. Evenimentul Zilei vindea numai informaţii. Era peste tot. În primul rând cu asta s-a impus. Faptul că se fac atâtea referiri la găina care a născut pui vii mi se pare profund incorect. Mihai Cârciog a fost în spatele tuturor acestor realizări din poziţia de patron. Timpul a dovedit că a investit fără să aibă ambiţii police. El s-a îmbogăţit din presă ba chiar şi alţii s-au procopsit din firimiturile, pe care uneori intenţionat le-a lăsat printre degete.
Din acest motiv mi se pare corect ca atunci când tânjim, în primul rând după tinereţea noastră, după şedinţele cu Domnul Cristoiu, după atmosfera din redacţie să nu uităm că toate acestea nu ar fi fost posibile dacă un om nu băga serios mâna în buzunar şi nu avea curajul să investească în presă, la modul real.
Într-o noapte, cu puţini ani în urmă Mihai Cârciog m-a sunat şi m-a invitat la Viena(unde s-a stabilit), pentru că se sărbătorea cu un prieten comun. Cum se întâmplă, când eşti cu paharul, dorea să ajung cât mai repede. Nu aveam cum. N-ai avion? N-am, ce să fac! Sper că este singura oară când l-am supărat.
Recomandările noastre
